Marius Popa blog

Că viața de după moarte este o continuare firească a existenței noastre fizice, știm cu toții că nu se poate verifica, dar această idee există undeva în abstractul nostru interior. Nu o să intru în foarte multe detalii, dar poate că o să vă povestesc odată o lecție învățată în facultate la cursurile de neuropsihologie, despre viața intrauterină… Până atunci o să postez o scriere primită via mail care, într-un mod mult mai liric, confirmă rezultatele un studiu aprofundat ce ne demonstrează că de fapt noi AM MAI MURIT O DATĂ: atunci când ne-am născut.

“Se spune ca doi copilasi in burta mamei vorbeau unul cu celalalt.
- Tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur! Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva… Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura…
- Ce ciudat! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit noi aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, intr-un intuneric profund.
- Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista!
- Bine dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!”

…pentru că dincolo de sănătate, fericire, etc, aveți o particularitate aparte față de noi, plictisiții, veșnic nemulțumiții și ciufuții: vreți să vă simțiți frumoase! Și se întâmplă des, foarte des să nu înțelegem asta. Să nu vedem asta. Să nu putem face asta… Tocmai de aceea, în loc de urări de tot felul, astăzi de 1 Martie, îmi permit ca în numele “regnului” masculin, SĂ VĂ CEREM SCUZE pentru că de multe ori suntem mult prea plini de noi ca să vă spunem un lucru atât de simplu:

EȘTI FOARTE FRUMOASĂ ASTĂZI!

Mă frământă o întrebare. Deh, asta se întâmplă când ai creierul prea relaxat! Mi-am adus aminte de o altă fază din filmul Matrix: nu știu în care dintre părți, este un tip chel care se pregătește să-i trădeze pe Neo și ai săi, iar în schimbul acestui lucru îi cere agentului Smith să-l reintroducă în matrice dar să uite tot și să fie un tip bogat care trăiește până la adânci bătrâneți. Cu alte cuvinte, decât realitatea aia de rahat cu țoale rupte, trăind pe sub pământ, mai bine o viață surogat bazată pe plăceri.

Așadar, presupunând că ar fi posibil, ce ai alege? Realitatea și adevărul așa cum sunt ele, sau o dulce minciună care îți măgulește orgoliul și simțurile? Și mai ales, de ce?

Vezi că totuși am fost cuminte? Am ajuns în țara lui Moș Crăciun. Sau mai bine zis, am fost atât de cuminte încât țara lui Moș Crăciun a ajuns la mine acasă. Este superb! Nămeții, așezați cuminți în fața ușii, mă așteaptă prietenoși și mă primesc în ei. Până la glezne, până la genunchi, până la brâu (mi-am adus aminte de poezia lui Nichita Stănescu - Tocirea). Îmi fac loc până la poartă. Aici este mai… superb, ca să mă exprim rebel. Poarta către lumea așa cum o știam eu, este ferecată. Nu merge clanța, nu merge cheia. Împing. Trag. Scutur. Ridic. Apăs. Nope! Pe semne că aici, în țara lui Moș Crăciun, lucrurile stau altfel. E clar! Îmi trebuie o incantație! “Sesam deschide-te!” Nimic. Măi să fie! E clar că nu e o incantație din asta normală!

Oare ce ar face Harry Potter în locul meu? Mă caut de baghetă dar nu o găsesc. Nu-i nimic, iau un băț normal. Până la urmă, puterea este în tine, respectiv în mine! Mă concentrez către poartă și strig: “DESȚEPENITORIUS!” Nimic. Poate nu m-a auzit. Mai încerc o dată: “DESȚEPENITORIUUUUS!”. Tot nimic. Nu e neică, e clar! Dacă nu ai baghetă ca lumea, nu merge! Trebuie să mă gândesc la altceva. Gata, am găsit. MATRIX, frate! Trebuie doar să mă concentrez, să văd Matrixul și atunci poarta se va deschide de la sine. Am văzut eu faza aia cu lingura, în care ăla mic îi spunea lui Neo “Degeaba vrei să îndoi lingura că nu o să meargă. Tu trebuie să te gândești că lingura nu există! There is no spoon!”. Da, mă, asta trebuie să fie! Închid ochii și mă concentrez: nu există poartă! Nu există poartă! Nu există poartă! Simt în mine o căldură și o pace. Îmi simt pulsul în urechi. Parcă timpul a înghețat și simt cum sunt înconjurat de glasurile străbunilor. Exact ca în Avatar! Simt cum poarta se dizolvă în neant iar pacea din sufletul meu mă face să zâmbesc.

Deschid ochii încet, invadat de convingerea că am reușit! PTIU, DRACE! Poarta e tot acolo! Mă, dacă nici cu Matrixul nu am rezolvat-o, asta e treabă complicată! “Vecineeee, mă vecine! Luciane, ai și tu o lopată mă, că nu pot să ies din curte!”. Îmi aruncă socru-su o lopată și încep să forez. Ia uite că a mers! În sfârșit pot să merg până la alimentară. Bă nene, cred că m-am uitat la prea multe filme în perioada asta!

Când eram copil aveam o pasiune extraordinară pentru cărțile de aventură. Mare încântare era pe capul meu atunci când la orele de compunere ni se cerea să povestim despre ce am citit. Lumile acelea pline de un farmec ciudat, care prindeau viață în creierul meu fraged, m-au marcat iremediabil. La ce bun cititul? - pot întreba unii, asta însemnând că, din nefericire pentru ei, nu au reușit încă să înțeleagă miracolele pe care imaginația le poate face. Tocmai de aceea, nu o să răspund la întrebarea asta în mod direct…

Făcându-mi rondul obișnuit prin Diverta, cu câteva zile în urmă, mi-am zis cu o plăcere vinovată că tare mi-ar plăcea să răsfoiesc o carte de aventură din aia adevărată, gen Jules Verne sau Karl May, cărțile pe care le-am citit în ultima vreme fiind doar din cele “inteligente”… Așa mi-a venit ideea să-mi cumpăr “Testamentul Incașului” (colecția Adevărul) de care, sincer, m-am îndrăostit lulea de la primele pagini. Mi-am adus aminte de copilărie. Înainte de culcare sau când mai prind o bucățică de timp liber, 10-20 de pagini și iată cum se instalează zâmbetul ăla tâmp de care v-am mai povestit eu pe aici.

Așa că m-am gândit, ca în loc să mă uit seara la televizor, o să citesc. O să-mi cumpăr toate cărțile astea extraordinare pe care orice puști, cred eu, că ar trebui să le citească la un moment dat și o să mă las purtat de ele. Vă jur, e demențial!

Are și meseria asta a mea avantajele ei clare. Marțea, când toată lumea e blocată în trafic prin nebunia urbană, la mine în casă miroase a pâine caldă, fiică-mea se joacă prin zăpadă în curte iar eu lenevesc pe canapea la căldură, cu un ceai cu miere și citesc “Testamentul incașului” de Karl May. Ei bine da! Stresul este ceva ce nu mă poate atinge! Scuze celor ce le-am făcut sânge rău…!

robben ford IF
Asculta mai multe audio Muzica

M-am tot gândit dacă să scriu articolul acesta sau nu. Asta pentru că, doar rememorând nişte lucruri, îmi face rău fizic. Totul a început pe 6 decembrie, de ziua lui “Moş Gheată”. Eram în Vitan Mall cu soţia şi cu fiica mea, căutând un cadou pentru un copil la care urma să mergem în vizită, când am simţit o stare de leşin plecată de undeva din zona inimii. I-am zis Annei că urc puţin la farmacie să-mi cumpăr un medicament. Acolo le-am cerut Extraveral, dar farmacista a zis că e doar pe bază de reţetă aşa că tot ce a putut să-mi dea a fost un Aspacardin. Mi-am luat medicamentul şi am coborât la cafeneaua de lângă Diverta, ca să beau o apă plată. Inima îmi bătea şi mai repede şi uşor-uşor simţeam cum se instalează senzaţia de sufocare. Am mai aşteptat câteva minute, după care am pornit din nou pe scara rulantă înspre farmacie, lăsându-mi lucrurile la masă. Am decis să chem salvarea, chestie pe care până acum nu o făcusem niciodată. Au făcut farmacistele “comanda” telefonică şi ne-am apucat să aşteptăm. Mi-au luat tensiunea. Aveam 170 cu 95 (17 cu 9,5). Puls 130. Nu era cea mai proastă tensiune din lume dar era rău. Mi-au dat doamnele de acolo un magneziu, un calciu şi am tot aşteptat. Am început să am frisoane şi mâinile au început să se învineţească şi să se răcească. După 20 de minute nu venise salvarea deşi eram în Vitan Mall. Nu mai are rost să precizez câte taxe plătesc lunar, inclusiv pentru asigurările de sănătate…! Simţindu-mă ceva mai bine am reuşit să iau un taxi şi să ajung la camera de gardă de la spitalul Caritas. Deja eram ok. Mi-am zis că a fost doar o cădere de calciu şi că o să treacă. Mi s-a făcut totuşi un EKG, m-a ascultat doctorita cu stetoscopul… totul ok. Mi-a zis că dacă mai am stări din astea anxioase, să iau Xanax. Mi-a scris o reţetă însă la farmacie mi-au zis că Xanazul se scrie pe un fel de reţetă specială şi nu mi-l pot elibera.

Am ajuns acasă dar începusem sin nou să nu mă mai simt bine. A doua zi, i-am povestit unui amic despre cele întâmplate şi a zis că ar putea să mă ajute. Mama lui lucrase ca asistentă la un spital din Pantelimon (nu-i reţin numele) şi că acolo aveau o secţie de cardiologie foarte bună. A dat nişte telefoane şi am făcut o programare. Am găsit acolo nişte doamne drăguţe care mi-au luat sânge, m-au chestionat, le-am explicat simptomele şi mi-au zis: e clar pe bază de stres. M-au întrebat cu ce mă ocup, le-am zis despre programul meu de noapte din ultimii 12 ani cu cântatul, cu toate chestiile… şi mi-au zis că ar trebui să o las mai moale. Mai moale? Pai decembrie este cea mai aglomerată lună din an, căci deşi este criză financiară o să avem 11 concerte la party-urile de final de an ale firmelor. Mi-au zis să aşteptăm rezultatele analizelor, căci nişte enzime din sânge o să îmi arate dacă sunt probleme sau nu. Au venit analizele a doua zi şi surpriză… totul normal.

Tot nu mă simţeam bine. Stăteam liniştit în pat şi brusc simţeam un val de adrenalină în tot corpul iar inima îmi pornea ca nebuna. Începusem să cred că o iau razna cu capul. Făceam o chestie asemănătoare atacului de panică deşi peronalitatea mea este “din alt film”. M-am programat la Euroclinic-ul de la Piaţa Muncii la cardiologie. Acolo, aceiaşi chestie: ecografie cardiacă normală, EKG normal şi mi-a scris o reţetă, printre care un medicament (Betaloc - Zok) care este un beta-blocant (blochează receptorii beta ai inimii) dar care dă dependenţă, în sensul că riscurile sunt foarte mari dacă renunţi la el brusc. Mi-au instalat apoi un “holter”, adică un cititor EKG care urma să mă monitorizeze 24 de ore, în speranţa că o să vadă ceva. Foarte interesant este că exact în ziua aceea aveam concert, si a trebuit să stau cu dihania aia pe sub cămasă ca să mă monitorizeze iar când am ajuns acasă nici nu am putut să dorm din cauza ei căci cum mă întorceam pe o parte sau pe alta, începea să piuie. Pe la ora 5 mi-am smuls elementele alea de pe piept şi am ascuns aparatul într-un dulap, învelit într-un morman de haine, căci bipăia încontinuu.

A doua zi am mers din nou la spital ca să predau holterul. Acolo, o doamnă asistentă a luat aparatul şi, din nou surpriză: nu reuşea să-l conecteze la bluetooth-ul calculatorului. Butona de zor pe acolo, dar se vedea clar că e paralelă cu IT-ul. I-am cerut voie să mă uit şi au. Am butonat ce am butonat, dar tot “comunication error” scria. Până când a intrat o altă doamnă “specialistă” care s-a uitat la noi, se duce la “device”, îi scoate bateriile, i le pune la loc şi ce să vezi? “Device found”. Mare invenţie şi “restart-ul” ăsta.

Din păcate nu avea cine să-mi interpreteze rezultatele, căci cardioloaga plecase pentru 6 zile aşa că nu aveam decât să aştept. Concertele se succedeau. Făcusem programul de aşa manieră încât eu cântam 2 seturi din trei iar Laura rămânea singură pe scenă la ultimul set, eu plecând acasă. Ca să mă dozez mai bine. Aveam multe extrasistole (bătăi “în plus” ale inimii, pe care le simţi puternic, ca un soi de “zvârcolire”) şi simţeam din când în când acelaşi val de adrenalină, urmat de tahicardie. A venit ziua când eram programat pentru rezultatele holterului. Merg la spital şi la fel… Totul era în limite normale. Am început să mă enervez. Mi s-au prescris un pumn de medicamente, deşi totul era “normal” şi mi s-a zis să revin în ianuarie.

Pe 23 decembrie am plecat în vacanţă după o lună grea. Mă simţeam mai bine psihic, căci mergeam la Sfântu Gheorghe (lângă Braşov), la părinţii Annei, soacră-mea fiind medic iar spitalul era foarte aproape în caz de urgenţă. Aici, teoretic, lucrurile ar fi trebuit să fie mai bine. Aveam timp să mă relaxez, să mă odihnesc şi să mă refac până în data de 31 şi 1 când aveam să cânt în Poiana Braşov de Revelion şi la petrecerea de a doua zi.

Iar surpriză! Am început să mă simt mai rău. Senzaţie de greaţă, tahicardii dese, tensiune mare, înţepături în zona inimii, până când într-o seară am făcut din nou tensiune 200 cu 110 şi puls 150. La ora 12 noaptea, exact înainte să mă culc. Am sunat-o pe soacră-mea, care era de gardă, şi i-am zis că ajung la spital. Ea este medic anestezist, şef de secţie la reanimare aşa că în caz de urgenţă eram pe mâini bune. Am ajuns la spital, mi-a administrat un calmant, m-a pus pe monitoare şi totul părea să fie bine. Am reuşit să adorm vreo câteva ore până când, pe la 6 dimineaţa, a început să se agite tot personalul spitalului căci tocmai murea un pacient cu probleme cardiace. Care a şi “comis-o”. Fain, nu? Pe la 8 am plecat acasă. Eram ceva mai bine. Am fost a doua zi la alt cardiolog al spitalului. Mi-a mărit doza de beta-blocant, mi-a făcut testul de efort şi, aproape că spun “din păcate”, totul era ok. Mi-a zis să revin peste 3 zile. Ghinionul face că, fiind perioada sărbătorilor, nu prea mai lucra nimeni.

Am început alte investigaţii. Deja suspectam probleme cu tiroida. Căutam disperat pe net simptomele şi îmi rezultau o mulţime de boli care se potriveau. Pe 30 am avut o noapte groaznică. M-am culcat la ora 11 seara. La ora 2 m-am trezit cu tahicardie şi cu tensiune. Am luat un somnifer, dar pe la 6 am făcut iar un episod chiar dacă, sedat fiind, nu prea reuşeam să îmi mişc corpul foarte bine. Până la urmă reuşeşte soacră-mea pe la ora 8 să dea nişte telefoane şi pe data de 31 m-a progrmat la o altă serie de analize de sânge. Am făcut din nou ecografie cardiacă, ecografie la tiroidă, computer tomograf la glandele suprarenale (unde a trebuit să beau o substanţă de contrast de ţi se “întorceau maţele pe dos”), am fost la un al cincilea cardiolog… TOTUL ERA NORMAL.

Am ajuns la concluzia că nu pot urca pe scenă de Revelion. Făceam crize din ce în ce mai dese şi începusem să mă deprim foarte tare. Am început să dau telefoane în căutarea unui solist care să mă poată înlocui şi l-am găsit liber întâmplător pe Ovidiu Anton, de la trupa Pasager. Am convenit cu organizatoarea petrecerii din Poiană că încerc să ajung şi eu să cânt un set dar că nu garantez. Trupa mea ajunsese în Braşov, totul era pregătit, dar semnele de întrebare erau din ce în ce mai mari.

Am plecat înspre Poiana Braşov pe la 7 împreună cu soţia mea, Anna şi cumnatul meu Arthur, pentru că vroiam să fie şi cineva care să conducă în caz că trebuia să ajung urgent la spital. Cam tot drumul simţeam câte un val de adrenalină la interval de 15 minute. La 9 urma să urc pe scenă pentru primul set şi cât puteam din al doilea. Erau 4 reprize. Am ajuns acolo pe la 8, m-am văzut cu colegii, am pregătit lucrurile şi la 9.10 am început. Mă simţeam bine. De fapt, în mod ciudat, în toată perioada asta, m-am simţit foarte bine pe scenă. Am bătut şi la tobe la unele concerte, am cântat, am ţopăit… şi nu am avut niciun fel de problemă. Parcă acum, totuşi, nu mai puteam să respir aşa de bine, dar mergea. Am terminat un set, am luat pauză şi m-am apucat de al doilea. Am cântat câteva piese apoi l-am lăsat pe Ovidiu să urce pe scenă, eu urmând să plec către casă înspre a mă odihni. Am salutat colegii şi am întrebat de Anna. Prietena colegului meu Gabi îmi spune: “Anna e la baie că are ochiul umflat”. Poftim? Cum adică? De ce? Nu ştia nimeni să îmi spună. Când intră în salon, avea nevastă-mea ditamai ochiul umflat şi tuşea. Spunea că nu poate să respire şi nu ştia din ce cauză. Am presupus că este o reacţie alergică de la ceva şi ne tot dădeam cu părerea dar nu se lega nimic. Am urcat în maşină ca să pornim spre casă. Aveam 30 de kilometri până la Sfântu şi am zis că dacă e cazul, mergem acolo la spital. Din păcate starea ei s-a înrăutăţit foarte tare pe drum. Se sufoca şi tuşea din ce în ce mai tare. Am decis că e cazul să ne oprim la Spitalul de Urgenţă din Braşov la camera de gardă.

Am ajuns la spital. Acolo, mare balamuc. Am completat o fişă cu o tanti care abia dacă ne băga în seamă, după ce am aşteptat ca să mai semneze nişte hârtii, deşi aveam o urgenţă. Ne-a trimis la a treia uşă pe stânga. Acolo aglomerat. Fel de fel de mirosuri şi oameni bolnavi, logic. Noi, îmbrăcaţi ca de Revelion. În camera de gardă, un bărbat pe o targă se zvârcolea de mama focului şi urla ceva nedesluşit. Unul beat mort se legăna printre oameni. Asistenţi strigau şi alergau de colo-colo. Salvările aduceau fel de fel de bolnavi. Au luat-o pe Anna înăuntru. Stăteam acolo în hol, înconjurat de un spectacol ireal gândindu-mă la situaţia dată. Luasem pe cineva cu mine în caz că trebuia să ajung la spital şi am ajuns. Dar nu din cauza problemelor mele.

Unul urla de mama focului într-un salon. O asistentă a intrat de 3 ori la el cu o seringă. După ce a ieşit a treia oară nu s-au mai auzit urlete. În toată nebunia asta au început să se audă artificii. Era ora 12. Prin uşa întredeschisă am văzut cum toţi doctorii din camera de gardă ies pe o altă uşă cu o sticlă de şampanie şi pahare de plastic. Soţia mea era înauntru iar eu nu ştiam nimic de ea. O asistentă a deschis uşa şi mi-a zis să merg şi să stau puţin cu ea că doar e 12 noaptea. Am intrat şi am găsit-o pe un pat cu perfuzia în venă. Avusese o criză de astm dar acum se simţea mai bine. Se pare că fusese muşcată de un păianjen. Ne-am urat “la mulţi ani” dar cumva amar aşa… Am plecat într-un final acasă. Ne simţeam mai bine. Şi eu şi ea. Acasă, fiica noastră, Anda încă nu adormise deşi era 1.30. Ne aştepta căci era îngrijorată că a păţit mami ceva. Ne-am aşezat toţi trei într-un pat şi i-am spus Andei 10 ghicitori. Preferatele ei înainte de culcare. Ne ţineam în braţe într-o pace tristă dar liniştitoare. I-am supravieţuit şi lui 2009.

Kate Bush & Peter Gabriel - Don't Give Up
Asculta mai multe audio Muzica

Tocmai am terminat de vizionat un nou episod din “American Idol”. La câțiva concurenți pe care i-am văzut acolo pot spune că am rămas mut. În sensul bun. Niște voci extraordinare, la 16 sau la 20 de ani, mi-au creeat sentimente contradictorii. Ca și om din fața televizorului m-am hrănit. Mi s-a ridicat părul pe mână, mi-a crescut pulsul, mi s-a umezit privirea… deci complet. Apoi, inevitabil, artistul român din mine a început să se mâhnească. Din nou. Inerenta întrebare “oare la noi când mama dracu’ o să se schimbe ceva?” mi-a acaparat din nou toți creierii.

Mă simt, în primul rând, extraordinar de handicapat deoarece nu am de la cine să învăț și cred că asta este cea mai grea cruce pe care trebuie să o car. Lipsa exemplului bun, de succes este cel mai mare impediment pe care un artist, sau mai bine zis orice individ îl are în dezvoltarea sa ca și profesionist. Când spun și scriu niște lucruri despre valori, când strig la niște surzi despre cultură și constructivitate sunt luat de “dus”. Dar se pare că nu este așa. Americanii așa cretini și comuniști cum sunt, au ceva ce nimeni nu le poate lua: capacitatea de a promova, cultiva și recunoaște la timp originalitatea și profesionalismul. Românii rămân niște cioflingari cărora le lipsește pumnul de semințe și banca din fața porții. Este valabil și pentru oamenii din TV, radio și presă.

Deșteaptă-te, române, în puii mei odată/ Croiește-ți, dar cu totul și cu totul, altă soartă!

Cu zăpadă care scârțâie sub bocanci, cu hornuri de case care scot fum din lemn de brad, cu copii cu nasul roșu trăgând la deal fel de fel de sănii, cu câini care zburdă îngropați în strat până la jumătate, cu forme de copaci ce stau să se rupă de greutatea albului… Mi-e dor de o ninsoare din aia care ne aduce un zâmbet tâmp pe față! Și tocmai de aceea, hai să ne amintim de poezia asta:

Iarna pe uliță - de George Coșbuc

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc. Read the rest of this entry »

Diferența dintre “sapiens sapiens” și animale este una majoră: animalele mănâncă mult mai puțini “sapiens”. Și cam atât. Rațiunea, până la un punct, avea toate șansele să devină caracteristica majoră cu care omul îngenunchea regnul animal, doar că s-a dovedit până la urmă că tot ea l-a îngenuncheat și pe cel uman, deci… scor egal.

Dragostea asta, în genere, cică ar fi soră de genă cu rațiunea și tocmai de aceea, probabil, ne trage și ea în țeapa “voluției”. De ce spun “voluție” - un cuvânt care nu există? Pentru că îmi este neclar dacă ceea ce se întâmplă cu omul modern, în zilele noastre, este Evoluție sau INvoluție și atunci, ca să nu trag concluzii pripite, voi folosi cuvântul în această formă.

Voluția, așadar, mai vine cu o schemă interesantă, pe lângă multe altele! Ea ia o cariocă, se duce frumos la posterul cu “dragostea” și îi face ditamai mustățile, ochelari, iar ca să fie treaba completă, îi scrie și o “urare” porcoasă dedesubt, cu mult sex anal (a cărui frecvență a avut o ascensiune în progresie geometrică în ultimii ani). Practic, amorul “pe bune” este extirpat, încet-încet, din ecuația existenței.

O lege nescrisă a firii spune că atunci când scoți ceva dintr-un sistem care funcționează, trebuie, fără doar și poate, să compensezi cu altceva, ori noi tot scoatem fără să… “băgăm”. Exact ca în industria petrolieră. Scoatem, scoatem, ne bucurăm că avem combustibil, dar de fapt ne dăm la glezne, căci distrugem natura!

Unul dintre marii factori ai dezechilibrului spiritual în care ne aflăm este frica de a simți. Până la urmă, deși nu recunoaștem, este o frică. Trăirile puternice te fac vulnerabil căci creează introspecție și atunci ai dat de dracu’! Îți conștientizezi micimea, realizezi ireversibilitatea timpului, înțelegi fragilitatea existenței și dramatismul haosului și ce te faci?

Rahaturile astea cu “gânditul”, rămân așadar pe umerii altora. Întotdeauna va fi așa și din păcate dragostea va “beneficia” de același tratament. Așa cum doar câțiva vor ști să fie cu adevărat părinți, cum doar puțini vor ști să șofeze respectând regulile și pe ceilalți, cum numai câteva nume vor scrie istorie, doar unii vor reuși să iubească adevărat deși toate acestea sunt accesibile tuturor.

Cea care face diferența este ÎNȚELEGEREA!