Marius Popa blog

…dar înainte de toate o să îmi exprim și eu părerea despre Eurovision. O să fiu destul de scurt. Mi s-a părut ușor mai bine conceput decât în alte dăți și concurenții se vedea că au muncit mult pentru fiecare punere în scenă. Nu mi s-a părut nimic bun și nimic rău vis-a-vis de piese. Melodii liniare, urmărind rețete și șabloane. Până la urmă, cine zice că Eurovisionul se vrea a fi o “geneză de evergreen-uri”? Nimeni. Deci, a fost o ediție ca oricare alta. Nimic din ce ar trebui mentionat. Paula a arătat bine și a cântat la fel, o piesă care era destul de greu să o cânți prost.

Subiectul care mă interesează pe mine este altul. Am fost aseară la Teatrul de Operetă “Ion Dacian” pentru a viziona piesa “Romeo și Julieta” de Gérard Presgurvic. Spectacolul mi-a depășit cu mult așteptările și spun asta cu o mare bucurie. Actori care au interpretat foarte, foarte bine, un Jorge în rolul lui Romeo care m-a surprins extraordinar de plăcut, o scenă multifuncțională (module mobile) surprinzătoare, un decor senzațional, la fel ca și costumele, coregrafia… totul EXCEPȚIONAL. Mă bucură nespus de mult că au fost oameni care au pus în scenă acest spectacol de aproape 3 ore, care te ține “în priză” de la început la final. Vi-l recomand cu căldură, fie că sunteți sau nu pasionați de muzică! Va merita fiecare secundă petrecută în sală, căci piesa nu se vrea una “inteligentă”, exhaustivă sau mai știu eu ce. Este un musical cu părți de rock pe alocuri, cu costume și coregrafii moderne și foarte accesibilă tuturor. Este plină de STARE. Și pentru că se joacă de fiecare dată cu sala plină, vă sfătuiesc să vă procurați bilete din timp!

Mă alătur inițiativei lui Tudor Chirilă. Nerecomandat celor care nu înțeleg despre ce e vorba!

Am mai făcut un drum în Diverta căci am terminat cartea de care v-am povestit în postarea trecută. Mi-am mai luat una. Tot de Karl May. “Comoara din lacul de argint”. He he… Asta e cu Winnetou, Old Shatterhand şi Old Firehand. E clar că am dat în mintea copiilor.

Totuşi, în paralel, ca să nu “rămân repetent”, mi-am comandat de la un anticariat de pe internet, “A patra cale” de P.D. Ouspensky (îl mai găsiţi şi ca Uspenski), căci mi-a fost absolut imposibil să o găsesc prin librării, fie ele şi on-line. O recomand pe aceasta din urmă tuturor celor care vor să afle lucruri interesante despre descoperirea şi dezvoltarea de sine. Ouspensky continuă munca mentorului său G.I. Gurdjieff în studiul evoluţiei spirituale.

Când eram copil aveam o pasiune extraordinară pentru cărțile de aventură. Mare încântare era pe capul meu atunci când la orele de compunere ni se cerea să povestim despre ce am citit. Lumile acelea pline de un farmec ciudat, care prindeau viață în creierul meu fraged, m-au marcat iremediabil. La ce bun cititul? - pot întreba unii, asta însemnând că, din nefericire pentru ei, nu au reușit încă să înțeleagă miracolele pe care imaginația le poate face. Tocmai de aceea, nu o să răspund la întrebarea asta în mod direct…

Făcându-mi rondul obișnuit prin Diverta, cu câteva zile în urmă, mi-am zis cu o plăcere vinovată că tare mi-ar plăcea să răsfoiesc o carte de aventură din aia adevărată, gen Jules Verne sau Karl May, cărțile pe care le-am citit în ultima vreme fiind doar din cele “inteligente”… Așa mi-a venit ideea să-mi cumpăr “Testamentul Incașului” (colecția Adevărul) de care, sincer, m-am îndrăostit lulea de la primele pagini. Mi-am adus aminte de copilărie. Înainte de culcare sau când mai prind o bucățică de timp liber, 10-20 de pagini și iată cum se instalează zâmbetul ăla tâmp de care v-am mai povestit eu pe aici.

Așa că m-am gândit, ca în loc să mă uit seara la televizor, o să citesc. O să-mi cumpăr toate cărțile astea extraordinare pe care orice puști, cred eu, că ar trebui să le citească la un moment dat și o să mă las purtat de ele. Vă jur, e demențial!

“Owners of capital will stimulate working class to buy more and more of expensive goods, houses and technology, pushing them to take more and more expensive credits, until their debt becomes unbearable. The unpaid debt will lead to bankruptcy of banks which will have to be nationalized and State will have to take the road which will eventually lead to communism.” [Karl Marx, 1867]

“Proprietarii de capital vor stimula clasa muncitoare pentru a cumpara din ce în ce mai multe bunuri scumpe, case şi tehnologie, împingând-o să ia credite din ce in ce mai scumpe, până când datoriile lor vor deveni insuportabile. Datorii neplătite vor duce la falimentarea băncilor, care va trebui să fie naţionalizate de stat și care va trebui să ia drumul ce va duce în cele din urmă la comunism.” [Karl Marx, 1867]

via Ciutacu.

Am avut ieri repetiţie pentru că se apropie sezonul de cluburi şi vom veni cu o bună bucată de repertoriu nou de coveruri. Printre altele am făcut ceva U2-uri, un Alice Cooper şi un Pink Floyd. “Shine on you crazy diamond”. Măcar pentru piesa asta şi va merita să ne ascultaţi în concert.

Luasem o pauză şi ieşisem în faţa sălii de repetiţie să îmi “acompaniez” colegii care “trăgeau o pipă”. Atunci am început o discuţie despre ce şi cum te face să simţi un cântec aşa grozav ca cel de mai sus. Toţi am fost de acord că cel mai bun cuvânt folosit pentru a descrie acest fapt este “Mântuire”. Nu suntem nici pe departe nişte religioşi însă simplul fapt că doar ascultând câteva note muzicale şi brusc ai sentimentul de bine, de curat, de impăcat… este un lucru cel puţin grandios. Şi aşa ajungi de la Artă la Dumnezeu. Şi da! Dacă este făcută aşa cum numai unii o pot face, Arta este religie pură. Sunt cuvinte mari, dar nu cred că în van…

Azi ascult Jason Mraz & Colbie Caillat - Lucky

Jason Mraz feat. Colbie Caillat - lucky.mp3
Asculta mai multe audio Muzica

Este cea mai recentă carte pe care am cumpărat-o din Diverta. După o scurtă lecturare a copertei-spate am ştiut că îmi va plăcea să o citesc. Şi s-a şi întâmplat. La un moment dat însă, m-am oprit…

Pe la jumătatea cărţii am hotărât că vreau să fac şi eu “El Camino” (”Drumul”) şi deci nu mai vroiam să ştiu dinainte lucruri pe care vreau să le experimentez eu însumi. Evident că nu mai pot anul ăsta căci am programul făcut până în decembrie, însă anul viitor îmi iau liber pentru cele 25 de zile de zile de pelerinaj, necesare ajungerii de la Roncesvalles la Santiago de Copostela. 800 de kilometri pe jos.

De ce ar face un om lucrul ăsta? Citiţi “Camino” de Shirley MacLaine şi “Camino - 800 de kilometri pe jos” de Veronica Drăgoi, o fată simplă, ce lucra la o companie de publicitate din Bucureşti! Şi dacă vă bate vreun gând vă urez… “Buen camino”!

Azi ascult Chirs Rea - Looking for the summer

Looking For The Summer
Asculta mai multe audio Muzica

Sunt sigur că cei mai mulţi dintre voi au văzut sintagma “R.I.P. Michael Jackson”, spre exemplu. Sunt la fel de sigur că unii dintre voi nu ştiţi ce înseamnă. Deşi majoritatea o foloseşte ca “Rest in Peace” (Odihnească-se în pace), de fapt ea este mult mai veche, uzitată fiind încă de pe vremea romanilor. “Requiescat in Pace”, însemnând tot “Odihnească-se în pace” este cea care a dat “R.I.P.” de acum!

Astăzi ascult Nek - L’inquietudine

Nek - L'inquietudine
Asculta mai multe audio Muzica

Ei bine, aţi citit bine! Sau dacă nu, cuvântul se citeşte aşa: hipopotomonstrosescvipedaliofobie. Abia acum urmează partea frumoasă. Cam la ce credeţi că se referă fobia de mai sus? Ă? Băi nene, înseamnă frică de cuvinte lungi. Păi din punctul meu de vedere, dacă nu ai avut-o până acum, o faci. Doar citind cum se cheamă frica asta şi încercând să o spui, PAC! Ai făcut şi tu hipopotamoaswliogkejhqewgbakljsdladhujglasdkjhFOBIE din asta, nu?

Alte fobii urbane:

ergofobia = frica de muncă - să fie primit maică, m-am născut cu ea!
oneirogmofobia = frica de vise erotice - o faci doar dacă dormi cu o rudă de gradul 1, zic…!
olodaxofabia = frica de opiniile altora - adică opusul lui câiniilatrăursulmergeofilia
geliofobia = frica de a râde - o faci dacă te uiţi la emisiunile româneşti de divertisment
pteronofobia = frica de a fi gâdilat cu pana - asta nu e fobie urbană dar dă bine să o ai la C.V.

Puii mei!

Citeam pe blogul lui Mircea Badea un articol, scris interesant, despre curve. Este clar că tinzi să îi dai dreptate. În general, oamenii care au câte ceva în abstractul ăla numit “I.Q.”, simt frustrare atunci când văd o manifestare de făţărnicie, de nepotism, de ipocrizie… Este normal. Cum este la fel de normal ca oamenii pe care îi acuzăm de aceste lucruri, să se uite pătrat la noi şi cu aceiaşi înverşunare să contraatace spunând “nu te vezi pe tine?” “păi dacă eu sunt aşa, ăla cum e? Sau ălalalt? Sau tu, care ai făcut aia?”. Şi aşa o luăm de la capăt.

Eu nu am intâlnit nicio emisiune tv în care să se tragă concluzii. Şi în care să se găsească soluţii. Nu. Înainte de scroll-ul final, ăla negru nu mai e aşa de negru pentru că a avut nişte contraargumente uneori chiar solide, ăla bun nu mai e chiar aşa de bun pentru că ăla negru i-a cam tras-o in câteva rânduri… şi tot aşa. Asta la talk-showuri. La emisiuni pe principiul “În gura presei” sau “Cronica Cârcotaşilor” e mai simplu. Măcar acolo se aruncă săgeţi numai dintr-o direcţie şi nu se transformă emisiunea în circ ci în “pamflet”.

Până la urmă nu există rău absolut. Cum nu există nici adevarul absolut. Există neputinţa de a evolua, frustrarea generată de neuptinţă şi involuţia generată de frustrare. Un cerc vicios care are la bază o mare problemă. Educaţia.

Suntem atât de dependenţi de “global” că până la urmă ne dăm seama că acest global este o entitate în sine, care ne inghite, nu pe care îl formăm. Ar trebui să ne dăm răspunsuri coerente, viabile, să ne asociem cu oameni cu păreri asemănatoare şi să acţionăm! În linii mici şi clare. Doar aşa putem modela globalul! Cu schimbări mici şi perseverenţă. Iar asta a fost o concluzie.