Marius Popa blog

Ca și simplu spectator (dacă ai puțină deschidere în modul de a privi lucrurile, în general), nu are cum să nu te înghiontească gândul că, în mare parte, festivalurile românești au un iz de “stricat” vis-a-vis de jurizare, membri ai juriului, câștigători sau sisteme de votare. Mai în permanență se vorbește de “făcături” iar scandalul (unul dintre cele mai importante “sporturi românești”, dacă nu CEL mai important) este “mamăl și tatăl lor”. Ediția din anul 2000 a festivalului “Mamaia” a fost una mai altfel… Au fost și picanterii (cum altfel?) dar, din fericire, sentimentul de “bine” a fost la el acasă.

Din secțiunea “Creație”, cea mai faină piesă mi se părea “Cerul”, a trupei Proconsul. În mintea mea, orice loc ar fi câștigat această piesă, noi eram cu o treaptă mai jos. Nu auzisem de trupă și cu atât mai puțin de piesă, căci (nu-i așa?) era în primă audiție (principala regulă a concursului). Aici apare o chestie FOARTE interesantă… O amică de-a mea din TVR (Simona) mă sună și-mi spune că a găsit o modalitate de a-i descalifica pe Proconsul, căci fuseseră la o emisiune cu ceva timp înainte de concurs și o cântaseră. “Am caseta la mine!” îmi spunea ea despre dovada pe care o deținea. Asta contravenea celei mai importante reguli despre care am pomenit mai devreme… Deși, practic, era în avantajul meu, m-am întristat. I-am zis că nu vreau în niciun caz acest lucru, că este o piesă bună și mai ales era vorba despre o trupă rock, iar rock-ul în acea vreme (și a rămas valabil până în ziua de azi) era foarte marginalizat căci manelele tronau peste absolut orice.

Am mers și l-am avertizat între patru ochi pe Bodo, solistul trupei mai sus amintite, despre această situație neprevăzută, apoi l-am asigurat că o să le țin partea deoarece piesa lor mi se părea cea mai bună din festival. Mi-a mulțumit zâmbitor și ne-am urat succes.

Am intrat în concurs cu niște emoții absolut îngrozitoare. Nu am cântat mare scofală (bine că eram la secțiunea de creație ci nu de interpretare!) căci nu reușeam să mă adun. Presiunea momentului și anvergura evenimentului, așa cum vedeam lucrurile pe atunci, mă “ajutau” să falsez des și să nu mă pot concentra. De fapt, la mine “falsatul” era o problemă constantă atunci când nu mă simțeam în largul meu. Orice presiune psihică, oricât de măruntă, mă arunca “pe arătură” șă tocmai din acauza asta am ajuns să urăsc concursurile. Sau mai bine zis, “ȘI din cauza asta”… La toate astea se mai aduna lipsa de experiență și… (ta-naaaaaa!) iacătă-mă-s!

Cum-necum, a trecut și momentul concursului. Nu puteam dormi, căci rezultatele erau abia peste două zile iar emoțiile nu voiau să dispară și pace! Deși încercam cu toții prin diverse metode să aflăm “scurgeri” de informații, nimic! Silentio stampa.

Anunțarea premiilor s-a făcut cu toți concurenții într-o încăpere din spatele scenei, cu camerele pe noi. Cum se anunța vreun câștigător, camera se “urca” pe el ca să-i susprindă reacțiile. Cu mult greu (în concepția mea) s-a ajuns la secțiunea “Creație”. Așteptam cu sufletul la gură, în speranța că vom putea obține maximul pe care-l puteam gândi, adică locul 3. Se deschide plicul cu respectivul loc și, spre totala mea disperare aflu că “Cerul – Proconsul” era deținătoarea lui. Din punctul meu de vedere, concursul se terminase. Mai sus nu aveam cum, căci nivelul mi se păruse prea mare. Noi eram exact sub “Cerul”. Începusem să mă relaxez pe scaun sub efectul unui pumn în stomac. Mă eliberam de o tensiune grea, pe care o acumulasem în ultimele 4 zile de când mă aflam la festival, uitându-mă la ecranul cu toată transmisia, total buimac. Urca pe scenă celebra Angela Similea pentru a anunța locul 2.

Momentul în care a spus “Foișorul de Foc cu piesa Doar o zi” nu cred că se poate descrie la adevărata sa intensitate. Am sărit de pe scaun ca pe arcuri. Urlam și chiuiam de parcă aș fi câștigat cel mai mare pot loto din istoria omenirii. ERAM FERICIT! Am dat buzna pe scenă, alături de colegi, ca să ridicăm premiul iar abia târziu aflasem că locul 1 (deși nu ne păsa câtuși de puțin) fusese adjudecat de melodia lui Călin Geambașu, Ploaie de stele (o piesă despre care nu s-a mai auzit nimic după aceea – CLASIC!).

Urmează acum o parte ciudată, urâtă, de care îmi aduc aminte cu multă mâhnire, dintr-un singur motiv: NU AM ÎNȚELES-O. În culise, după anunțarea premiilor îl văd pe Bodo (Proconsul). M-am dus la el sincer, spunându-i că îmi pare rău de locul pe care l-a obținut căci piesa lor era de-a dreptul extraordinară. Zâmbetul său s-a transformat brusc într-o grimasă rea, urâtă. Cu cel mai mare dispreț pe care-l putea etala în acel moment (căci prin zonă forfotea presa), m-a luat deoparte și în cele câteva zeci de secunde mi-a aruncat numai grenade verbale: “Băi băiatule, lasă tu ciorăniile astea cu mine că nu-ți merge, ai înțeles? Ești un nimeni pe lângă mine și scoate-ți figurile astea din cap dacă nu vrei să mă enervezi și mai tare…”. Uitându-se peste umăr și, văzând că vine cineva, își schimbă tonul și mimica feței și spuse perfid: “hai să ne pupăm, că vine presa!”. Apoi, cu un ton ridicat îmi spuse “Felicitări!”, ca să audă toți cei din jur, după care, ne-am pupat pe obraji, simțindu-i negativitatea, aproape organic…

Mă urmărește și acum URA (ăsta e cuvântul!) cu care mă privea. Eram mut de uimire și sunt absolut convins că minute bune nu am putut vorbi coerent. Nu avea logică! Ce și-o fi imaginat, nu știu, căci din acel moment nu am mai putut comunica în niciun fel cu el. Câțiva ani mai târziu, parodiam melodia “Cerul” la emisiunea “Tonomatul de pe 2″ a lui Măruță (în aceiași manieră în care făceam asta la Cronica Cârcotașilor) iar după emisiune îmi sună telefonul. Era Bodo care mă “bălăcărea” din nou ca la ușa cortului, de data asta mult mai dur căci deh, era ginerele președintelui României. I-am răspuns scurt “Bodo, simțul umorului nu se cumpără de la chioșc” și i-am închis. Ne-am mai văzut de câteva ori de atunci, dar evităm să ne vorbim pe cât posibil… Pentru mine rămâne, oricum, un mister…

Două zile mai târziu, după festival, eram din nou în București cu planuri și mai mari. Cum mai toată presa era cu ochii pe noi în acel moment, am început să mergem pe la emisiuni radio, tv, au început să scrie ziarele despre noi, chiar și cele de scandal (unii mă suspectau că sunt gay – What the fuck?!), căci statutul de VIP (nu-i așa?!) se ține și cu mult fason.

Un alt mare eveniment important urma să aibă loc căci Dan Popi (unicul licențiat Sony Music în România, și, mai târziu, deținătorul de drepturi pe label-ul O-ZONE) era interesat să ne devină producător. Contractul ne aștepta, primul videoclip de asemenea, primul album – și el, iar radiourile urmau să bubuie cu muzica noastră.

– VA URMA –

Sezonul de cântat la mare avea să se termine foarte interesant căci, cu 2 săptămâni înainte de terminarea contractului, Florin (chitară) și Cătălin (clape) hotărau împreună că vor să plece în Germania (sau ceva de genul ăsta). Mare mi-a fost surpriza să constat, cu câteva ore înainte de “începerea programului”, că nu mai avem chitarist și clăpar. Am început, alături de V.R., să mă agit în căutarea unei soluții. Din fericire, am găsit la hotelul de lângă noi (Belvedere, noi cântând la Amfiteatru) pe un tip pe care îl cheamă Alain și care ne-a dat pe un minidisc o mulțime de negative pe care ne puteam “face treaba”. Mai rămânea o singură problemă: cafe concertul, sau, în traducere liberă, “programul instrumental” cu care începe cântarea de cârciumă.

L-am văzut pe V.R. cum dispare și reapare cu veșnicul său zâmbet de “tatăl lor”. Cumpărase o casetă cu piese instrumentale interpretate de Paco de Lucia, Andres Segovia și Fernando Sor pe care aveam să facem un playback de mare tupeu. Rămăseserăm 3 pe scenă: eu (care între timp preluasem basul de la Rotari), Vali Rotari (care se făce că interpretează părțile de chitară clasică) și Vali Vătuiu (care bătea toba peste ce se auzea, pentru a mai da cât de cât senzația de “live”). Deși, pe alocuri, se auzeau pasaje de orchestră simfonică, 3 inși, cu zâmbetul până la urechi, pretindeau că sunetele respective sunt generate de ei. Iar publicul, mâncător și băutor, nu avea absolut nicio problemă… Și așa a trecut vara…

Întorși în București, am început să ne gândim la lucrurile serioase. Rotari s-a mutat ca inginer de sunet la studioul lui Adi Ordean (unde am și înregistrat primul nostru album) și, având în vedere că nu mai eram în trupă decât eu cu el, au început să apară colegi noi. Sincer să fiu, nu știu cum făcea rost de ei dar, în dată ce unul sau altul dispărea, în scurt timp Vali aducea un om în loc. Două telefoane și gata…! Așa l-am cunoscut pe chitaristul Cezar Zavate (pe care l-am iubit ca și instrumentist), pe Sorin Pătru (de care mă leagă și acum o prietenie extraordinară) la tobe și pe cel mai bun orchestrator pe care l-am întâlnit până acum, Petre Cotarcea la clape.

Trupa cu noua componență avea să se cheme “Foișorul de Foc”, un nume pe care îl propusese V.R. și pe care-l acceptaserăm toți, dar pe care nu-l consideram vreo mare găselniță… Evident că în emisiunile tv inventaserăm noi ceva de genul “…am hotărât să se cheme FdF pentru că noi ne dădeam întâlnire cel mai des la Foișor și… bla-bla…” Total fals! Se chema așa și gata! Întrebările astea, puse de reporteri total neinspirați, mă scârbeau. “De ce Foișorul de Foc?” “Care sunt planurile de viitor?” “Ce povestiri haioase aveți de prin turnee?” “Care au fost momentele penibile care v-au marcat?” Numai tâmpenii de genul ăsta. Răspundeam la toate, cu zâmbetul pe buze și încercam să fim haioși. În fapt, nu cred că eram!

Iar au început problemele cu banii. Pe atunci, unda sinusoidală, pe axa “am bani”/”n-am bani”, avea o frecvență destul de ridicată. Aveam/n-aveam, aveam/n-aveam. Erau perioade când aveam cântări și perioade când nu (evident). Cum asta era singura mea sursă de venit, buzunarul oscila și el. Norocul este că, în paralel cu Foișorul, mai făcusem o trupă cu Florin Sîia (basistul trupei Mandinga, acum), Roxana Stroe (singura chitaristă de la noi care parcă are “mână de bărbat”) și, deja celebrul, Vali Vătuiu la tobe. De fapt trupa exista și înainte, însă le plecase solistul (Joe Ruși) în Norvegia așa că locul vacant l-am ocupat eu. Split Blues Band se chema gașca și cântam, evident, blues. Cum prima cântare împreună avea să se întâmple în 4 zile de la cooptarea mea ca și solist, m-am văzut nevoit să învăț 30 de piese, total noi pentru mine, în acest extrem de scurt timp. Și am reușit…!

Nu aveam foarte multe informații despre muzica “blues”, având în vedere că eu eram mai “pop-rock” așa… dar aveam în curând să o iubesc. Am descoperit piese absolut superbe de la Stevie Ray Vaughan, Robben Ford sau B.B. King care (culmea!) mi se potriveau. Mi-am descoperit calitatea de a “cânta ca un negru” și asta mi se părea o chestiune senzațională. Nu știam că pot face asta și (mai ales) că o să-mi placă.

Cu Split Blues Band cântam constant în Gutenberg, unul dintre puținele cluburi bucureștene din acel moment (de fapt, cred că erau doar patru: Gutenberg, Big Mamou, Pub 18 și Jukebox). În acest fel, reușeam să produc constant niscai bani de cheltuială căci de acasă “robinetul” se oprise de tot. Ai mei erau dezamăgiți că, totuși, alesesem să mă fac “lăutar”, așa că nu mă mai sprijineau în niciun fel.

Primăvara anului 2000 m-a găsit împărțindu-mă între cântările de club, cu trupa de blues, și înregistrările nocturne de studio, cu Foișorul de Foc. La club cântam cu voce “gâjâită” de negru, la studio trăgeam cu voce “curată” (pe alocuri chiar “gay” mi se părea) à la “Savage Garden” (de la care am și preluat o piesă pe primul album FdF). Destul de derutant uneori (pentru cei care începuseră să mă cunoască) dar, per total, era o chestiune pe care nu prea o mai făcea nimeni, așa că îmi dădea un soi de “originalitate”.

Cum noi aveam deja vreo 2 piese terminate, Vali Rotari, trimite la preselecția pentru festivalul “Mamaia 2000″, una dintre ele (“Doar o zi”, piesă compusă de Cezar Zavate, cu textul scris de mine). Două sătămâni mai tărziu eram anunțați telefonic că melodia se calificase pentru secțiunea “Creație”, așa că unul dintre marele mele vise începea să devină realitate. Eram la “Mamaia” și nici măcar nu îndrăzneam să sper la ce avea să se întâmple…

– VA URMA –

În foto: Cezar Zavate, eu, Petre Cotarcea, Sorin Pătru și Vali Rotari.

Înainte de a-mi continua istorisirile, voi mai face câteva completări. Având în vedere faptul că primesc din ce în ce mai multe mesaje private în care sunt compătimit, mă văd nevoit să vă rog să nu o faceți! Experiența mea este una pe care nu aș schimba-o pentru nimic în lume, mai ales că lipsa banilor m-a ajutat să mă cunosc cu adevărat și să-mi dau seama că sărăcia adevărată este cea interioară nu cea în care ai probleme financiare. În ziua de astăzi problemele mele, sau (mă rog) preocupările mele, sunt legate exclusiv de evoluția spirituală. Problemele financiare mi s-au rezolvat de câțiva ani buni, așa că puteți dormi liniștiți, din acest punct de vedere! )))

Proiectul despre care vorbea Vali Rotari, începuse a întâmpina dificultăți, în sensul că Vlady Cnejevici, până la urmă, nu s-a mai putut implica (nu reușisem niciodată să-l văd la față) iar Eugen Mihăiescu a venit, a “tras” o chitară la prima piesă și apoi a dispărut. Singurul pe care ne puteam baza, era Vali Vătuiu, un tip de care nu auzisem niciodată, dar de care (mă asigurase Vali) știa tot showbizz-ul ca fiind unul dintre cei mai buni toboșari ai momentului, dacă nu CEL mai bun.

Primul meu cântec înregistrat la modul “profi” s-a intitulat “La Jilava” și era un soi de “featuring” cu băieții de la “Da Hood Justice”, o trupă de hip-hop destul de elevată pentru momentul acela. Felul meu de a interpreta îl chinuia pe V.R. destul de tare, ba chiar și pe mine începuse a mă obseda, pentru că indiferent ce sunet scoteam, semăna cu vocea lui Dan Bitman. Tot ascultând Holograf încontinuu, se pare că mă amprentase. Chiar și piesa pe care o compusesem, pe alocuri, era în stilul celebrei trupe. În același an (1998) holografii lansaseră albumul “Supersonic”, pe care (evident) îl știam pe dinafară, deci era cu atât mai greu pentru mine să-mi descopăr identitatea.

Vali avea “relații”. Practic, ca în orice domeniu, “relațiile” au fost cele care, dintotdeauna, au făcut “lumea să se-nvârtă”. N-ai relații – stai acasă! Poți fi tu, Pavarotti… În vara lui 1999, prin “aranjamentele” lui aveam să cântăm pentru prima oară “în contract” la Olimp (stațiunea de lângă Neptun), cam toată vara. A fost o experiență interesantă, trebuie să recunosc! Cam atunci au început “bețiile” pân’ la ziuă și aventurile de o noapte.

Din ciclul “femei, mii de femei”, am “cunoscut” în aproape trei luni de contract cam o femeie la MAXIM trei zile, căci iazul… “colcăia” iar deviza “nicio masă fără pește” trebuia respectată! Banii începuseră a nu mai fi o problemă căci fiecare dintre cei din trupă avea cazarea și masa asigurate, iar “salariul” și șpăgile se puteau cheltui pe orice aveam “în plan”… La toate acestea, adăugai faptul că ne aflam la mare, în cea mai scumpă stațiune de pe litoral (din acel moment), așa că cine putea rezista tentațiilor era rugat să o facă. Noi, nu!

Trupa se numea “Fortul 13″, iar cu ideea de nume venise tot V.R., care, inspirat de titlul melodiei proaspăt înregistrate (“La Jilava”), m-a convins că titulatura asta ar fi fost “ceea ce trebuie”, fortul 13 fiind partea din închisoarea Jilava, dedicată condamnaților la moarte. Bine, probabil că, dacă am fi fost vreo trupă de death-metal, s-ar fi potrivit mai bine…

Prima noastră apariție la un post TV a fost la matinalul “Teo și Mircea Show” de la Antena 1 (cu Teo Trandafir și Mircea Badea). Playback, evident… La întrebarea (clasică de altfel) pe care ne-a dresat-o Teo, “de ce Fortul 13?”, inspirația mea i-a făcut pe cei doi să pufnească în râs: “Pentru că 12 era prea puțin iar 14 era prea mult…”

Emisiunea s-a dovedit chiar benefică pentru noi, iar planurile se anunțau mărețe. În toamnă, când ne reîntorceam în București, urma să lucrăm la primul nostru album. Singura problemă de care ne loveam era formula “găștii”, căci la mare, pe lângă mine și Vali Rotari, mai erau Vali Vătuiu (din Craiova) – tobe, Cătălin Ionescu (din Brașov) – clape și Florin Băltărețu (n-am înțeles exact dacă era din Arad sau Craiova…) – chitară, iar pe Cătălin și Florin nu ne puteam baza căci aveau alte planuri. Divergențele constante dintre Vali Rotari și Vali Vătuiu aveau mai târziu să ne lase și fără toboșar.

În showbusiness, cel puțin așa cum văd eu problema, singurul lucru care este sigur este că NIMIC NU E SIGUR. Orgoliile, banii, interesele fel de fel, fac ca oamenii să fie într-o permanentă “mișcare”. Vezi o trupă într-o formulă, apoi, în câteva luni, totul este schimbat. Obositor și pentru public și pentru oamenii din trupe.

Tot în ’99, la mare, am cunoscut o mulțime de V.I.P-uri cu care am stat la taifas și de la care am înțeles cam cum stau lucrurile (ideea de bază era cam aceiași – relații și “ciorănii”) și cu care aveam să mă mai tot întâlnesc din acel moment: Marcel Pavel, Aurelian Temișan, Alin și Tavi (Talisman), Mihaela Rădulescu, băieții de la Vacanța Mare, Marinela Nițu (cunoscută în cercul nostru, atunci, ca și “amanta lui Miron Cozma”) și tot așa…

Mă adaptam ușor… de fapt nici nu era vreo chestie complicată la care să nu te adaptezi. Oricine ar fi putut să o facă, diferența o face dramul de șansă și bobul de fler. Atât. Deși, teoretic, eram ca peștele în apă, în sufletul meu deja începuse a încolți ideea că showbizz-ul ăsta nu prea era ceea ce îmi doream. Totuși, hormonii tinereții și inima dornică mă făceau să merg înainte, mai ales că urma anul 2000, cel care avea să-mi aducă o MARE surpriză plăcută…

– VA URMA –

În foto: eu, Vali Rotari, Mihaela Rădulescu-Bănică (pe atunci), Vali Vătuiu și Lae (un amic de-al lui V.R.)

Experiența pe care am acumulat-o în perioada 1998-2000 și pe care mi-o însușeam ca un burete uscat pe care-l scufunzi în piscină, avea să mă descumpănească de foarte multe ori. Pe de o parte înțelegeam că nu poți face mare lucru dacă nu ai talent, iar pe de altă parte înțelegeam că nu poți face NIMIC fără bani, iar aici aveam o reală problemă!

Din nefericire, bătrâna la care locuiam în gazdă (cei mai mulți știau că e bunica mea, ca să nu pară ceva penibil…) urma să plece din țară la fiica ei în America, așa că trebuia urgent să-mi caut un loc de cazare. Neavând foarte multe opțiuni, căci sprijinul financiar “de acasă” era aproape inexistent, am ales o variantă care m-a adus ușor-ușor la exasperare. Am fost nevoit de împrejurări, să mă mut la o prietenă de-a “bunicii” (îmi storc creierii ca să-mi aduc aminte cum o cheamă, dar nu reușesc…), care stătea prin zona Tineretului, pe strada Cuza Vodă. Acolo era o mizerie de nedescris (tocmai din cauza asta nici nu o voi descrie…) la care se adăugau sute de purici care mă invadaseră efectiv și care mă umpluseră de mâncărimi și bube roșii. Ca să ies de la mine din cameră în curte (căci stătea la casă) trebuia să trec prin camera ei, așa că evitam pe cât posibil să ies… Sau să intru…

Am început, din acest motiv, să trec cât mai rar pe “acasă”, stând cât de mult se putea pe la prieteni, aici, prietenul de bază fiind Andrei Negulescu (Coco) pe care îl cunoscusem cu ani în urmă în Cernavodă, mama interzicându-mi să mă joc cu el când eram mici, din foarte multe considerente… Coco avea același tip de visare ca și mine, doar că, nu știu din ce motiv, el era mult mai trist, mai negativist… Prin el, am reușit întâmplător să-l cunosc pe Cătălin Măruță care, în acea vreme, lucra la un radio (Europa Nova se chema) ce emitea pe undă “est”, o frecvență total idioată, de genul 46,3 Mhz, pe care doar radiourile foarte vechi o puteau recepționa.

Cu Cătălin Măruță și cu Coco, am petrecut niște nopți absolut fascinante în radio, cântând folk cu chitara în direct și discutând cu ascultătorii. “Romantic Line” se numea emisiunea, gazda fiind, evident, Măruță, iar noi asiguram pe ici-pe colo fondul sonor (Coco era și el la chitara a doua…) și ne mai aruncam păreri în direct. Din când în când, noaptea, coboram toți trei la un supermarket non-stop din zonă și ne luam câte o franzelă pe care o tăiam pe lung, iar la mijloc o umpleam cu parizer afumat. “McHungry” obișnuia Coco să numească uriașul sandviș rezultat.

După câteva luni am decis că e momentul să-mi caut o altă cazare așa că, într-o inspirație de moment, am plecat spre Constanța ca să vorbesc cu domnul Grecu (tatăl lui Mădălin cu care cântasem în perioada liceului). Firma sa (nu mai știu dacă de construcții sau de alt profil…) avea o lucrare pe termen lung în București, iar pentru echipa sa de muncitori închiriase un cămin și se pare că mă puteam “învârti” de o cameră în clădirea respectivă din Vitan (strada Fizicienilor sau Energeticienilor – nu mai știu exact). După vreo 2 săptămâni izbutisem să mă mut în noul lăcaș. Eu, cele câteva haine, cărți, foi, chitara și procesorul de chitară (pe care mi-l cumpărase taică-miu de la Mădălin, cu 2 ani în urmă, înainte să plec la facultate).

Aveam și un coleg de cameră. Florin Bade, colegul meu din clasa a 6-a și până în a 12-a, de care mă leagă o prietenie pe viață și cu care am reușit cât de cât să renovăm încăperea ce arăta mai degrabă a refugiu de război decât a locuință. Deh, “calul de dar nu se caută la dinți”! Aveam unde sta, așa că “figurile” erau de prisos! De gândacii de bucătărie nu am reușit niciodată să scăpăm, iar de la un timp nici nu ne mai băteam capul cu acest lucru. Trăiam într-o simbioză perfectă. Ba chiar, de la un moment dat, pe etajera chiuvetei din cameră, în fiecare dimineață găseam un gândac foarte mare, multicolor (roșu, albastru, galben…), pe care încet-încet am început să-l mângâi pe cap. Dimineața când mă spălam pe dinți era acolo, îl mângîiam și în scurt timp dispărea (nu știu unde). A doua zi de dimineață, era iar acolo…

Toaleta era comună, în capătul holului și, bineînțeles, era folosită de muncitori în egală măsură. Cine nu a stat la cămin, nu are cum să-și imagineze “senzațiile de prospețime” pe care le experimentezi prin astfel de locuri! Nu am înțeles nici până în ziua de astăzi cum de, dimineața, găseam în pisoare mâncare de mazăre și (pardon) fecale. Mă tot gândeam la cât de tare s-a chinuit omul ăla să se “răhățească” în pisoar, când cabina de w.c. era exact pe peretele opus… În fine, cine sunt eu ca să-mi dau cu părerea…?!

Pe de o parte trăiam experiența unei sărăcii absolute (aveam zile când în tot frigiderul se odihnea solitar un singur tub de ketchup) iar pe de altă parte, vedeam prin studio oameni care vorbeau despre mii de dolari, care dădeau pe o bluză contravaloarea “soldei” mele pe un an, care aveau vreo mașină ce valora cât un apartament în centrul Bucureștilor și care mai povesteau ce probleme întâmpină cu chiriașii caselor pe care le posedau prin Primăverii.

În acest mod era clar: cariera mea s-ar fi terminat înainte să înceapă dacă se afla cât sunt de sărac! Îmi rămăsese o singură șansă: TREBUIA SĂ MINT!

– VA URMA –

În camera de cămin – eu, Florin Bade (dreapta) și Alexandru Radu (stânga) – tot un fost coleg de liceu.

- Vali, ocupă-te puțin de tânărul de aici și vezi cum putem să-l ajutăm! îi spuse G.G. lui Rotari, pe un ton care denota un ușor “mișto”.
Deși probabil nu păream, reușeam cu ușurință să surprind “finețurile” din exprimare și mimică dar, cum intrarea în templul shaolin însemna stoicism și îndurare, făceam pe prostul.

Am ieșit din birou, alături de V.R. și, trecând pe lângă ușa metalică a croitorului, am descoperit o alta, tot metalică, ce însemna intrarea în studio. Ei bine, iar am simțit “peștera cu lampă” a lui Aladin. Scule, neică, iar de data asta chiar profesionale…! Eram captivat de absolut orice detaliu, incluzând buretele cu rol antifonic, device-urile Fostex pe care se imprima (pe atunci nu se “trăgea” direct în calculatoare căci tehnologia nu permitea încă acest lucru. Existau niște hard disc-uri la care era atașat un “multi-track” fizic ce făcea același lucru ca programele software din ziua de astăzi, doar că mult mai lent și cu mult mai multă bătaie de cap), plus toate celelalte componente electronice cu zeci de led-uri și display-uri.

- La ce știi să cânți? mă întrebă V.R. pe un ton destul de prietenos.
În sfârșit, găsisem pe cineva cu o atitudine care îmi mai dădea o speranță… Trebuie să recunosc că, la cât de mic mă simțeam, abia așteptam să plec de acolo, abandonându-mi “caii mei verzi” și întorcându-mă la “treburile serioase”
- La voce. Și la chitară…
Cum în Cernavodă eram unul dintre puținii care interpretau la un instrument, cu alt gând decât cântatul la nunți, nu prea știam care îmi este nivelul deși intuiam cu ușurință că nu unul ridicat. Urma să-mi dau seama foarte curând că eram un începător-junior în ale chitării, de fapt…
- Ce ai putea să-mi cânți, ca să-mi fac și eu o idee?
O altă casetă, pe care o ascultam pe “repeat” în walkman, era “Holograf – 69% unplugged”. Știam de acolo, pe dinafară, cam toate cântecele așa că îmi era foarte ușor să-i fredonez cu chitara și cu vocea vreun refren cu care să-și “facă omul ideea”. I-am cântat “Ochii tăi”, deși nu cred că l-am “cucerit” foarte tare, apoi i-am dat să asculte o casetă pe care înregistrasem, cu vreo 2 ani în urmă, “Wicked game” al lui Chris Isaak și una dintre primele mele compoziții (din păcate nu-mi aduc aminte dacă i-am dat vreodată titlu sau nu).

Cu siguranță, Vali a văzut în mine un potențial, căci din acel moment am început să ne întâlnim aproape zilnic la studio, așa cunoscându-l inclusiv pe Florin Sîia (actualul basist și membru fondator al trupei Mandinga), ce lucra ca inginer de sunet acolo și cu care urma să-mi fac un proiect auxiliar în scurt timp… Nu înțelegeam cu exactitate planurile lui V.R. dar, cum nu aveam vreo altă variantă viabilă, continuam să ne vedem și să discutăm despre o posibilă colaborare, până într-o zi când îmi dădu vestea cea mare:
- Am vorbit cu niște oameni mișto și ne-am gândit să facem o trupă nouă, cu tine solist, ce zici?
Auzi întrebare…! Cum ce să zic?! Păi nu de asta am venit? Nu de asta m-am născut? Nu de asta stau pe aici și dau din coadă…?
- Super! am zis. Și cum te-ai gândit să facem? am continuat.
- Păi, am văzut că te pricepi cât de cât la compus cântece… Ia zi, la versuri te bagi? Cum stai cu textele…?
- Eu zic că mă pricep… Pot să încerc, oricum, apoi îți dai cu părerea și, dacă e, mai modificăm pe ici-pe colo…
- Perfect! îmi spuse Vali. O să vorbesc cu oamenii și îți dau de știre!

“Oamenii” despre care vorbea Rotari erau niște “grei”, având în vedere că vehicula nume ca Vlady Cnejevici și Eugen Mihăescu. L-am sunat pe taică-miu de la un telefon public:
- Tată, îmi fac trupă! Cu Vlady Cnejevici și Eugen Mihăescu! Tare, nu?
- Bravo, tată! îmi spuse el, cu un entuziasm egal cu zero sau, oricum, ceva pe-acolo…
Trebuie să recunosc că n-am înțeles foarte exact modul în care părinții mei mi-au sprijinit acțiunile, în general, dar se prea poate să fi fost o chestiune de gust… Taică-miu a fost dintotdeauna genul de om care nu arăta dacă se bucură sau nu de realizările mele și, sincer să fiu, nici nu știu dacă le considera realizări ci poate doar ceva… firesc, cât despre maică-mea… ei bine, ea a fost dintotdeauna preocupată de “ce-o să zică lumea” și deci, se prea poate să nu fi fost foarte atentă la ce îmi doream, făceam sau aveam de zis…

Aici mă văd nevoit să deschid încă o paranteză…

Din acest moment, lucrurile nu vor mai fi foarte haioase, ba chiar, pe alocuri, vor părea ușor încrâncenate și tocmai din acest motiv vreau să dau o explicație! Scopul scrierii mele nu este acela de a lovi în cineva sau ceva! În niciun caz! Vreau doar să povestesc lucruri și trăiri reale, experiențe personale ce m-au adus după vreo 12 ani la concluziile și acțiunile din ziua de astăzi. Se prea poate ca unii să se simtă lezați de ceea ce voi relata și tocmai de aceea vreau să le cer scuze, încă de pe acum, căci NU ASTA ÎMI ESTE INTENȚIA! Sufletul meu de astăzi nu mai cunoaște ce înseamnă “ranchiună”, “răzbunare”, “invidie”, “gelozie” sau derivate de “ură” iar asta nu pentru că folosesc mai-știu-eu-ce substanțe halucinogene sau frecventez cercuri ezoterice. Nu! …ci pentru că am reușit, într-un final, A ÎNȚELEGE mecanismele prin care funcționează mintea și sufletele noastre mici…

Și încă ceva… NU m-am considerat niciodată și NU mă consider nici acum vreo victimă! NU! Oamenii care m-au rănit, în periplul meu prin showbizz, în primul rând, nu au făcut-o iremediabil și, în al doilea rând, au făcut-o din educație sau, mai bine zis, din lipsa ei. Din neînțelegrea faptului că arta nu este un concurs! Că oamenii nu sunt numai niște cifre pe care le poți jongla în statistici! Că importanța unuia sau altuia nu poate fi cuantificată în niciun fel! Că în artă nu există NEGATIVITATE și mai ales CĂ ATUNCI CÂND AMESTECI ARTA CU BANII, rezultatul este unul singur: BANI.

Vali a început, încet-încet, să-mi explice cum stau lucrurile, mai precis, “ciorăniile” din lumea în care urma să intru. Am început să înțeleg că, în mare parte, ceea ce vedeam eu la televizor, oamenii și lucrurile ce mă făcuseră a-mi dori atât de tare să ajung artist, erau parțial sau total false, deși, parcă într-un joc de teatru, tacit acceptat de toată lumea, totul părea ca la televizor: onest și fără dublu tăiș. Cu toate astea aveam încredere că lucrurile vor fi ok! Nu mă clintea nimic din drumul meu către visul pe care l-am avut dintotdeauna! Telenovela radio-tv “Marius Popa – Gigastarul interplanetar” începuse!

– VA URMA –

În fotografie, eu și Vali în studio la Adrian Daminescu (2002). Din păcate nu mai am fotografii din perioada “Gheorghe Gheorghiu”…

La numărul de telefon pe care mi l-au dat cei de la ziar, a răspus un domn semi-plictisit. Nu era G.G. (Gigi) ci un asistent sau ceva de genul ăsta. Îmi dădu adresa (undeva pe la Universitate, vis-a-vis de Pizza Hut, pe Calea Victoriei) și iată-mă în metrou dinspre Big Berceni visând la turație maximă. Gata! Trăiam ziua zero! Viața mea se putea deja delimita în două : cea de dinainte de G.G. (before G.G. sau pe scurt bGG) și cea de după (after G.G. sau aGG). Perioada bGG o cunoșteam, nu avea valoare, era insipidă și total inutilă, pe când cea aGG se anunța o nebunie, o revoluție, o… Habar n-aveam eu despre termenul de “un mare fâs”.

Fast forward, fast forward… și iată-mă la timpul prezent!… Nu! Glumesc! Iată-mă în ușa blocului unde se găsea Meca. Acolo, un portar bătrân mă întreabă:
- Spuneți!
Eu răspund:
- Merg la studio la domnul Gheorghe Gheorghiu!
Eram cât pe ce să-i spun și despre bucuria din mine și faptul că eu consider asta cea mai mare realizare a mea și că mi-aș fi dorit să fie și mama cu mine și tata și Adi Manga și foștii mei colegi și… toată Cernavoda. Să mă vadă toți cum trăiesc “the american dream”. Să vadă toți cum băiatul de la țară a rupt gura târgului de la oraș.
Nu cred însă că îi păsa câtuși de puțin, așa că îmi arătă o scară spiralată care ducea la subsol.
- Pe acolo, vă rog!

Ajuns la subsol, drumul mă punea să aleg: stânga sau dreapta. “Și acum, ce?”. Logica din mine mă punea să caut o ușă de unde se auzea muzică, nu? O iau în stânga. O ușă mare de metal pe partea dreaptă, iar de acolo se auzea un cântec, ceva… Ciocăn la ușă și intru. Surprizăăă! Un nene, înconjurat de materiale textile, cosea ceva la mașină, cu radioul dat tare.
- Bună ziua, zic. Studioul domnului Gheorghe Gheorghiu?
- Ieși pe ușă, stânga și în capăt!
– Vă mulțumesc! și ies.
Ajuns la ușa cea bună, coicăn și intru. Marele G.G., salvatorul meu, stătea la un birou în fața mea, discutând ceva important cu un domn și cu o domnișoară.
- Bună ziua!
Îl văd cum întoarce capul către mine, cu un zâmbet pe care la prima impresie l-am catalogat ca fiind fals. Arăta mai slab decât la televizor, avea barba tunsă, ferchezuită și cu siguranță se dăduse cu o tonă de parfum scump, căci mirosea în toată încăperea.
- Da, spune! Cu ce te pot ajuta?
Ehe, ce mi-ar fi venit mie la gură… Cum cu ce mă poți ajuta? Cu tot! Fă-mă artist! Fă-mă vedetă! Să fie părinții mei mândri! Și colegii! Și mamaia! Și Adi Manga! Și… toată Cernavoda…
- Am venit la dumneavoastră, în legătură cu anunțul din ziar. Că sprijiniți tinerele talente și… (deși mi se părea absolut penibil ce urma să spun…) sunt și eu unul…, am bâiguit cu juma’ de gură.
Simțeam cum mă înroșesc și cum îmi ard obrajii. Pe fața lui G.G. se vedea încercarea vădită de a nu pufni în râs.
- Și, cum vrei să te sprijin?
Cu orice frate, cu orice! Ce dracu nu-nțelegi, nu mă vezi că sunt patetic și disperat? NU?
- Păi nu știu…, am continuat eu.
G.G. își aruncă niscai priviri cu cei doi, moment în care începusem să înțeleg că locul meu nu era acolo. Mirarea de pe fețele lor îmi spunea că ceva este total de-an… doaselea. Mai târziu aveam să înțeleg că, de fapt, interviul din ziar era unul de imagine în care omul se mândrea cu… ce mai face el în general a.k.a. mai ȘI sprijină tinerele talente, pe lângă altele… Eu înțelesesem greșit…

- Păi, putem să-ți facem un album aici la studio, continuă el pe un ton care îmi sugera “bla-bla-ul”. Și…
Se opri. Luă o mină serioasă.
- Auzi, cam ce bani ai? mă întrebă scurt.
Probabil că am făcut o față care exprima deja celebrul “WHAT THE FUCK?!”, căci se văzu nevoit să îndulcească nițel mămăliga…
- …adică, mă refer la faptul că totul înseamnă niște costuri, după cum îți dai seama. Studio, compoziții, impresariere…

Părinții mei aveau o carmangerie. Nu mergea strălucit, dar merita să le pun o întrebare, cu toate că știam răspunsul. “Nici să nu te gândești! Nu o să bag bani în curul tău ca să te faci lăutar! Iar zdranga-zdranga? Nu ți-a ajuns cât ai frecat berbunca atâția ani? N-ai fost în stare să termini liceul militar ca să te faci ceva în viață! O să rămânem cu tine pe cap! Ai plecat la București ca să te faci om, nu să alergi iar după cai verzi pe pereți ca să le iei potcoavele!” Erecția mea existențială se cam dusese pe apa sâmbetei! Până la urmă, toți banii mei erau cei 400 de mii pe săptămână, pe care-i primeam de acasă, bani care nu îmi ajungeau dacă aș fi mâncat zilnic câte un sandviș în oraș, așa că, din punct de vedere financiar, ar fi fost bine să nu-l mint pe G.G….

- Știți, eu o să vorbesc cu părinții mei, dar nu cred…
Total plictisit de aceste 3-4 minute de conversație îl văd pe G.G. că îi spune asistentului său:
- Cheamă-l puțin pe Rotaru, te rog!
În ușă apăru un tip la vreo 40 de ani, semi-grizonat, adus un pic de spate dar cu un zâmbet șugubăț și cu o privire care îl trăda de mare curtezan. Era Vali Rotari. Omul care avea să mă ajute să fac primii pași în showbiz și pe care, câțiva ani mai târziu, aveam să-l dezamăgesc puternic, dându-l afară din trupa făcută chiar de el…

– VA URMA –

În foto, eu și Vali la emisiunea “Teo și Mircea Show” de la Antena 1 (stațiunea Olimp – 3 iulie 1999)