Muzica a fost creată din nevoie! O nevoie ciudată pe care omul nu cred că și-o poate traduce nici acum, la onorabila sa vârstă de 2 milioane de ani! Unii dintre noi chiar am ales să trăim DIN asta, alții am ales să trăim PRIN asta sau, de ce nu, PENTRU asta (cazurile cele mai rare).
Indiferent de vârstă sau context, acest “Element X”, cum îi mai spun eu, vine din neant și tratează simptomatic multe “bube” ale “înauntrului”. Sunt melodii ce ne ajută să plângem, să ne bucurăm, să ne amintim, să uităm, să iertăm,…, să ne simțim vii. Mă simt onorat că pot să TRĂIESC din asta! Mă simt onorat că pot SIMȚI asta! Mă simt onorat că pot ÎNȚELEGE asta!
Cum AM început totul…
La vârsta de 14 ani am decis că e momentul să încep a DEVENI bărbat și… m-am înscris în Liceul Militar de Marină “Al. Ioan Cuza” din Constanța. Un suflet de artist rătăcit printre bocanci de armată, eczeme și pumni. Acolo mi-am făcut prima trupă. “Corsarii” se chema… Vai, ce idioțenii mai cântam…! Pentru noi, cei din trupă, însă, era acel flacon de morfină pe care ni-l luam ca să putem continua. Cu toate astea, 1 an și jumătate mai târziu nu mai puteam continua din cauza crizelor de ulcer care mă trezeau în fiecare dimineață la ora 02.20, așa că trebuia să părăsesc cazarma.
Trec foarte repede peste perioada liceului militar pentru că îmi este cea mai puțin dragă din cei 31 de ani ai existenței mele. Am coșmaruri și în ziua de azi cu ofițeri care vin să mă ia înapoi să-mi termin cei 4 ani… Ufff!
Deși insistasem să mă mut la un liceu de muzică, părinții mei deciseseră că nu mă voi face “lăutar” așa că am îmbrățișat un liceu mai “ca lumea” de “mate’-fizică”. Pe care, sincer să fiu, l-am petrecut în barul de lângă el, în mare parte cu chitara în mână. Partea bună este că anii ’90 au venit cu foartă multă muzică ce mi-a deschis sufletul și mi-a schimbat felul trăirilor. Guns’n Roses, Metallica, Europe, Scorpions, Nirvana, Alanis Morissette, Bon Jovi… au venit cu toții peste Mirabela Dauer, Angela Similea și Cătălin Crișan și mi-au răscolit ADN-ul. Prindeam vreo melodie nouă în căștile ieftine, date la maxim, și câteva minute mai târziu simțeam un fir subțire de salivă, care îmi ajungea în barbă, de la gura pe care o uitasem deschisă. (Apropos de asta, chiar și acum când scriu, ascult muzică în căști. Duran Duran – Ordinary World. Doar că între timp am învățat să-mi țin gura închisă… 
). Erau unele piese care mi se păreau de pe altă planetă. Îmi luam chitara în mână și “dădeam niște concerte” pereților goi, imaginându-mă înconjurat de mii de oameni care aplaudă. Inima mea bubuia… Dospeam sub o plăcere neînțeleasă, pe care abia cea sexuală adolescentină mai reușea pe alocuri să o egaleze… Mă mai surpindeau ai mei, intrând în cameră: “Dă băi nene, muzica aia mai încet!!!”. Clasic.
Mă uitam la televizor, la oameni pe care îi iubeam și îi idolatrizam (mai târziu, urma să-i cunosc personal și să fiu extrem de dezamăgit). Îmi doream foarte tare să pot ajunge măcar la câțiva pași de ei, să respir același aer cu ei… În mintea mea simplă de copil de la țară, priveam la “teveu” o lume la care nu speram să acced vreodată. Când mai veneau prin Cernavodă, cu diverse spectacole, oameni ca Aurelian Moldoveanu, dădeam buzna să le luăm autografe. Visam să ajung pe scena festivalurilor gen Mamaia sau Cerbul de Aur și în același timp mi se părea imposibil. Nu aveam studii de specialitate, deci nu puteam ajunge un muzician profesionist!
Visam la această mare himeră intitulată “show business”. Cu ochii închiși, deschiși și întredeschiși. Aveam, câțiva ani mai târziu, să ajung în branșă…
–VA URMA–
Salutare Marius,
Direct si la obiect – faptul ca iti scriu se datoreaza faptului ca de doua zile mi-am schimbat telefonul mobil si aspectul asta m-a determinat sa introduc in lista de melodii / sunete de apel INCREDIBILA melodie “STRIGA” de care mi-am adus aminte rasfoind prin folderele cu muzica pe care o agreez.
“Striga” am descoperit-o la Eurovision unde te-am sustinut , insa e greu sa-i determini pe toti ca “asta suna demential” si ca asa ceva se scrie/prezinta(scenic) rar in Romania.
De asemenea prezenta pe site-ul tau este intamplatoare, pentru ca am incercat sa te promovez astazi cu aceeasi melodie in fata colegilor de birou(prin intermediul noului telefon) si am vrut sa vad daca mai existi , pentru ca sincer in Constanta nu esti vizibil , iar eu sunt unul dintre cei care consider ca rezoneaza din cand in cand la lucruri/evenimente/concerte “adevarate” promovate in oras.
In general ma identific greu cu o anumita formatie sau interpret , insa promit ca-ti voi asculta melodiile de pe ultimul album.
Cam asta am simtit/gandit si ca atare ti-am scris – oricum “Striga” va fi de acum incolo ton de apel
.
Va urez multa bafta cu Band-ul si astept o incursiune in Constanta – eu ma angajez sa aduc cel putin 10 platitori de bilet , restul……
Silviu Radulescu – 30 ani
Mulțumesc pentru cuvinte, Silviu! Cu prima ocazie cu care vom trece prin Constanța, la o cântare de club, poate stăm la o bere…
Buna Marius, daca te ajuta cu ceva am acasa o caseta inregistrata cu tine pe cand erai “tanar si nelinistit” …:)) Te pup si spor la treaba! Suntem mandri de tine!
A-ha cu ceva saptamani in urma, Duran acum…daca te bagi si la DM iti dau o bere-n pub la tine…
apropos de liceu, muzica, prosteala prin clasa a XII-a(spicuiri din scrierile unui dee-jay):
Ne-am suit intr-un personal jegos cu fo’ patru vagoane de prin anii “50 si doi membri ai grupului mai putin – Dan si Mashca, they didn’t make it!Incepea sa se-nsereze si frigul patrundea pe la ferestrele prost inchise, iar pe hol mirosea a pisat…
Da’ parca ii pasa cuiva!zbieram unii la altii ca sa acoperim zgomotul rotilor si ne dadeam rotunzi in toate cele in fata calatorilor, majoritatea de la tara , care oricum nu ne bagau in seama , la fel ca si colegele din compartimentul alaturat.
Ciru, care adusese 2 sticle de vin pe care le tot ascundea de privirile lui Dinica(didrigul), ne-a imbiat la cate-un gat si racnetele de bucurie s-au inmultit in cateva minute!.Incepuse fericirea!tot vagonul era al nostru!Casetofonul mono, albastru si rusesc, al lui Agiu, tinut de Horea in brate ca pe-un copil, urla cu vocea lu’ Joey Tempest:
We’re leaving together
But still it’s farewell
And maybe we’ll come back
To earth, who can tell? I guess there is no one to blame
We’re leaving ground
Will things ever be the same again?
It’s the final countdown…
si Doroaica fuma cu Ciocu la WC-ni se parea nemaipomenit si deliram gandindu-ne ca asta e doar inceputul!
si tot Europe prezenta si in scrierile despre armata:
Pentru prima data difuzorul de la statia de amplificare prinde glas si surpriza e imensa:avem muzica..si ce muzica!inainte sa adorm bustean ascult primele 4 sau 5 piese de pe ,,The Final Countdown,, al celor de la Europe…ultimul gand e de fapt o dorinta:sa nu fie prea rock noaptea ce urmeaza…
hehe!vremuri, taica!
@thevoyager: astept măcar blogul, cu scrierea făcută publică!
))
@Alina Palade: ei bine, tare aș vrea să ascult caseta aia și să mă prăpădesc de râs… Sper să mai găsesc un casetofon!
zici sa intru-n trend s-o dau in bloggareala?stiu si io, o fi bine, frate Balcescule…?
minunat mai ales pentru cei care acum sunt la varsta aceea a cautarilor,de trupe de muzica de fericiri.hehe.multumiiim!