Muzica și eu… (partea a treia)

Nu știu exact ce așteptări aveau de la noi, părinții noștri. Cert este că rezultatul pe care și-l doreau, întârzia să apară. Tatăl lui Mădălin era nemulțumit, tatăl meu de asemenea. Părinții celorlalți colegi de trupă, nu mai știu exact, dar se prea poate să fi fost cam de aceiași părere. Băteam pasul pe loc. Singura “performanță”, demnă de consemnat, fusese un concert pe care îl avuseserăm în… aula Liceului Militar de Marină. Ei bine, da! Mă întorsesem acolo cu un recital, de data aceasta din postura V.I.P-ului. Sunt absolut convins că, pentru elevii militari, concertul nostru fusese la fel de interesant ca piciorul de lemn pentru țânțar…

Orgoliile adolescentine, educația sărăcăcioasă, lucrurile pe care le consideram importante, toate acestea făceau ca atmosfera din mini-trupa noastră să fie tensionată. Privesc totuși cu o dulce nostalgie teoriile noastre pseudo-docte și aiurelile pe care ni le reproșam cu spume la gură (trebuie să admit că abia târziu am reușit să-mi înfrânez tendințele către coleric). Cert este că nimeni nu știa ce trebuia făcut pe mai departe. Trăiam într-un mediu în care eram obișnuiți cu ideea că banii rezolvă absolut orice și iată că, prin tatăl lui Mădălin, aveam bani pentru acest “orice”, dar… degeaba.

Ultimii 2 ani de liceu au trecut fără vreun “quelque chose” marcant. Trupa s-a destrămat încet-încet, eu m-am întors la concertele mele cu “pereți” iar prietena mea din liceu se despărțise iremediabil de mine din cauza maică-mii care o acuza că “i-a stricat copilu’”. Caut prin analele memoriei vreun moment care să egaleze penibilul pe care îl simțeam în acele momente, însă nu prea îmi iese…

Muzica reușea să mă panseze, totuși. De fiecare dată când mă apuca vreun “patetism”, un pic de alcool și un “Nothing else matters” îmi furnizau “go on-ul”. Am descoperit melodii absolut demențiale pe albumul “These days”, al celor de la Bon Jovi. Piese ca “My Guitar Lies Bleeding in My Arms”, “(It’s Hard) Letting You Go”, “Something to Believe In” sau “Diamond Ring” m-au marcat iremediabil și mi-au dat acel “ceva necunoscut” ce mă făcea să fiu absolut convins că mai există ceva dincolo de lumea aceea mică, pe care o credeam mai mult decât relevantă.

Ultimul an de liceu l-am petrecut aproape integral în barul de “puțin mai jos”. În glumă, îi spuneam deja ospătăriței “doamna dirigintă”. Ne dădea “pe caiet” o grămadă de beri, pe care apoi le plăteam cu banii furați de la maică-mea din poșetă. Cu chitara după mine și cu nelipsitul prieten Adi Manga, care și el “mă stricase” în accepțiunea alor mei, stăteam toată ziua și visam la “cai verzi pe pereți”. O dată, chiar am vrut să fug în Ungaria cu o trupă care cânta pe stradă, dar asta e o altă poveste… Adi obișnuia să-mi spună “Popicule, tu o să ajungi la Cerbul de Aur iar eu o să te impresariez”. Între timp, s-a făcut ospătar.

Chiar mă gândeam la povestea asta cu Adi Manga, în momentul în care am reprezentat România la Cerbul de Aur, alături de trupa Spin, în anul 2004.

În București am ajuns în 1997. La facultate. Căutasem ceva care să nu aibă matematică (pe care o uram “cu toți ficații mei”) așa că am găsit. Facultatea de sociologie-psihologie, Universitatea Spiru Haret. Câteva luni mai târziu urma să întâlnesc o lume care îmi schimba radical concepțiile și valorile. Pulovărele mele absolut kitch-oase și ghiulul de la mâna dreaptă, pe care-l etalam foarte natural și nonșalant, mi-au cam șocat colegii de facultate însă câțiva mi-au dat clemență și în scurt timp am început să-mi schimb “înfățișarea de la țară” cu cea “de la oraș”… Ghiulul a avut și el o parte bună, căci l-am amanetat într-o bună zi, și dus a fost… Părinții mei, și în ziua de azi, știu că mi-a fost furat.

Nu aveam chef de școală. De fapt nu-mi prea aduc aminte de vreo perioadă în care să fi avut. Am înțeles mult mai târziu că vina în acest sens nu era exclusiv a mea. Profesori care în loc să te învețe, te umileau cu modul lor de abordare a cursurilor și a examenelor, colegi care “trăgeau sfori” pentru diverse beneficii, politici care se băteau cap în cap… toate acestea făceau din noi, studenții, o mare gloată de “copiatori” care aveau să-și ia diplomele pe furt și nu pe înțelegere. Dezamăgirea mare venea abia la final, când cu diploma te puteai șterge pe mușchii fesieri, căci un post de psiholog se adjudeca cu “alți bani-altă distracție”.

Eu și walkman-ul meu făceam echipă bună. În fiecare dimineață, la ora 07.00, luam troleul 73 din capăt de la Turnu Măgurele până la Big Berceni, iar de acolo, tramvaiul 9 sau 11 până la Brâncoveanu. Apoi prin parc, încet-încet, până la Sala Polivalentă, unde erau sălile de curs și cele de seminar. Aveam o casetă foarte faină cu The Corrs. “So young”, ” Blame it on the Weatherman” sau “What can I do” îmi țineau companie pe “repeat” în cele 45 de minute de drum.

Toată banalitatea asta urma să se schimbe în ziua în care am decis să fac o nebunie. Am găsit într-un ziar un articol în care se spunea că “Gheorghe Gheorghiu, cantautorul, sprijină tinerele talente”. Am sunat la ziar, cu chiu-cu vai au reușit cei de acolo să facă rost de numărul de telefon de la studioul lui și iată-mă în fața lucrului care avea să declanșeze intrarea mea în showbiz.

Am spus mai devreme că nu îmi aduc aminte de vreun moment penibil care să-l egaleze pe cel în care maică-mea o “bălăcărea” pe fosta mea prietenă din liceu. Ei bine, cred că o să mă corectez un pic. Momentul în care am intrat pentru prima oară în biroul lui Gheorghe Gheorghiu a fost cel puțin la fel de penibil…

– VA URMA –