Muzica și eu… (partea a șasea)

Experiența pe care am acumulat-o în perioada 1998-2000 și pe care mi-o însușeam ca un burete uscat pe care-l scufunzi în piscină, avea să mă descumpănească de foarte multe ori. Pe de o parte înțelegeam că nu poți face mare lucru dacă nu ai talent, iar pe de altă parte înțelegeam că nu poți face NIMIC fără bani, iar aici aveam o reală problemă!

Din nefericire, bătrâna la care locuiam în gazdă (cei mai mulți știau că e bunica mea, ca să nu pară ceva penibil…) urma să plece din țară la fiica ei în America, așa că trebuia urgent să-mi caut un loc de cazare. Neavând foarte multe opțiuni, căci sprijinul financiar “de acasă” era aproape inexistent, am ales o variantă care m-a adus ușor-ușor la exasperare. Am fost nevoit de împrejurări, să mă mut la o prietenă de-a “bunicii” (îmi storc creierii ca să-mi aduc aminte cum o cheamă, dar nu reușesc…), care stătea prin zona Tineretului, pe strada Cuza Vodă. Acolo era o mizerie de nedescris (tocmai din cauza asta nici nu o voi descrie…) la care se adăugau sute de purici care mă invadaseră efectiv și care mă umpluseră de mâncărimi și bube roșii. Ca să ies de la mine din cameră în curte (căci stătea la casă) trebuia să trec prin camera ei, așa că evitam pe cât posibil să ies… Sau să intru…

Am început, din acest motiv, să trec cât mai rar pe “acasă”, stând cât de mult se putea pe la prieteni, aici, prietenul de bază fiind Andrei Negulescu (Coco) pe care îl cunoscusem cu ani în urmă în Cernavodă, mama interzicându-mi să mă joc cu el când eram mici, din foarte multe considerente… Coco avea același tip de visare ca și mine, doar că, nu știu din ce motiv, el era mult mai trist, mai negativist… Prin el, am reușit întâmplător să-l cunosc pe Cătălin Măruță care, în acea vreme, lucra la un radio (Europa Nova se chema) ce emitea pe undă “est”, o frecvență total idioată, de genul 46,3 Mhz, pe care doar radiourile foarte vechi o puteau recepționa.

Cu Cătălin Măruță și cu Coco, am petrecut niște nopți absolut fascinante în radio, cântând folk cu chitara în direct și discutând cu ascultătorii. “Romantic Line” se numea emisiunea, gazda fiind, evident, Măruță, iar noi asiguram pe ici-pe colo fondul sonor (Coco era și el la chitara a doua…) și ne mai aruncam păreri în direct. Din când în când, noaptea, coboram toți trei la un supermarket non-stop din zonă și ne luam câte o franzelă pe care o tăiam pe lung, iar la mijloc o umpleam cu parizer afumat. “McHungry” obișnuia Coco să numească uriașul sandviș rezultat.

După câteva luni am decis că e momentul să-mi caut o altă cazare așa că, într-o inspirație de moment, am plecat spre Constanța ca să vorbesc cu domnul Grecu (tatăl lui Mădălin cu care cântasem în perioada liceului). Firma sa (nu mai știu dacă de construcții sau de alt profil…) avea o lucrare pe termen lung în București, iar pentru echipa sa de muncitori închiriase un cămin și se pare că mă puteam “învârti” de o cameră în clădirea respectivă din Vitan (strada Fizicienilor sau Energeticienilor – nu mai știu exact). După vreo 2 săptămâni izbutisem să mă mut în noul lăcaș. Eu, cele câteva haine, cărți, foi, chitara și procesorul de chitară (pe care mi-l cumpărase taică-miu de la Mădălin, cu 2 ani în urmă, înainte să plec la facultate).

Aveam și un coleg de cameră. Florin Bade, colegul meu din clasa a 6-a și până în a 12-a, de care mă leagă o prietenie pe viață și cu care am reușit cât de cât să renovăm încăperea ce arăta mai degrabă a refugiu de război decât a locuință. Deh, “calul de dar nu se caută la dinți”! Aveam unde sta, așa că “figurile” erau de prisos! De gândacii de bucătărie nu am reușit niciodată să scăpăm, iar de la un timp nici nu ne mai băteam capul cu acest lucru. Trăiam într-o simbioză perfectă. Ba chiar, de la un moment dat, pe etajera chiuvetei din cameră, în fiecare dimineață găseam un gândac foarte mare, multicolor (roșu, albastru, galben…), pe care încet-încet am început să-l mângâi pe cap. Dimineața când mă spălam pe dinți era acolo, îl mângîiam și în scurt timp dispărea (nu știu unde). A doua zi de dimineață, era iar acolo…

Toaleta era comună, în capătul holului și, bineînțeles, era folosită de muncitori în egală măsură. Cine nu a stat la cămin, nu are cum să-și imagineze “senzațiile de prospețime” pe care le experimentezi prin astfel de locuri! Nu am înțeles nici până în ziua de astăzi cum de, dimineața, găseam în pisoare mâncare de mazăre și (pardon) fecale. Mă tot gândeam la cât de tare s-a chinuit omul ăla să se “răhățească” în pisoar, când cabina de w.c. era exact pe peretele opus… În fine, cine sunt eu ca să-mi dau cu părerea…?!

Pe de o parte trăiam experiența unei sărăcii absolute (aveam zile când în tot frigiderul se odihnea solitar un singur tub de ketchup) iar pe de altă parte, vedeam prin studio oameni care vorbeau despre mii de dolari, care dădeau pe o bluză contravaloarea “soldei” mele pe un an, care aveau vreo mașină ce valora cât un apartament în centrul Bucureștilor și care mai povesteau ce probleme întâmpină cu chiriașii caselor pe care le posedau prin Primăverii.

În acest mod era clar: cariera mea s-ar fi terminat înainte să înceapă dacă se afla cât sunt de sărac! Îmi rămăsese o singură șansă: TREBUIA SĂ MINT!

– VA URMA –

În camera de cămin – eu, Florin Bade (dreapta) și Alexandru Radu (stânga) – tot un fost coleg de liceu.