Muzica și eu… (partea a șaptea)

Înainte de a-mi continua istorisirile, voi mai face câteva completări. Având în vedere faptul că primesc din ce în ce mai multe mesaje private în care sunt compătimit, mă văd nevoit să vă rog să nu o faceți! Experiența mea este una pe care nu aș schimba-o pentru nimic în lume, mai ales că lipsa banilor m-a ajutat să mă cunosc cu adevărat și să-mi dau seama că sărăcia adevărată este cea interioară nu cea în care ai probleme financiare. În ziua de astăzi problemele mele, sau (mă rog) preocupările mele, sunt legate exclusiv de evoluția spirituală. Problemele financiare mi s-au rezolvat de câțiva ani buni, așa că puteți dormi liniștiți, din acest punct de vedere! )))

Proiectul despre care vorbea Vali Rotari, începuse a întâmpina dificultăți, în sensul că Vlady Cnejevici, până la urmă, nu s-a mai putut implica (nu reușisem niciodată să-l văd la față) iar Eugen Mihăiescu a venit, a “tras” o chitară la prima piesă și apoi a dispărut. Singurul pe care ne puteam baza, era Vali Vătuiu, un tip de care nu auzisem niciodată, dar de care (mă asigurase Vali) știa tot showbizz-ul ca fiind unul dintre cei mai buni toboșari ai momentului, dacă nu CEL mai bun.

Primul meu cântec înregistrat la modul “profi” s-a intitulat “La Jilava” și era un soi de “featuring” cu băieții de la “Da Hood Justice”, o trupă de hip-hop destul de elevată pentru momentul acela. Felul meu de a interpreta îl chinuia pe V.R. destul de tare, ba chiar și pe mine începuse a mă obseda, pentru că indiferent ce sunet scoteam, semăna cu vocea lui Dan Bitman. Tot ascultând Holograf încontinuu, se pare că mă amprentase. Chiar și piesa pe care o compusesem, pe alocuri, era în stilul celebrei trupe. În același an (1998) holografii lansaseră albumul “Supersonic”, pe care (evident) îl știam pe dinafară, deci era cu atât mai greu pentru mine să-mi descopăr identitatea.

Vali avea “relații”. Practic, ca în orice domeniu, “relațiile” au fost cele care, dintotdeauna, au făcut “lumea să se-nvârtă”. N-ai relații – stai acasă! Poți fi tu, Pavarotti… În vara lui 1999, prin “aranjamentele” lui aveam să cântăm pentru prima oară “în contract” la Olimp (stațiunea de lângă Neptun), cam toată vara. A fost o experiență interesantă, trebuie să recunosc! Cam atunci au început “bețiile” pân’ la ziuă și aventurile de o noapte.

Din ciclul “femei, mii de femei”, am “cunoscut” în aproape trei luni de contract cam o femeie la MAXIM trei zile, căci iazul… “colcăia” iar deviza “nicio masă fără pește” trebuia respectată! Banii începuseră a nu mai fi o problemă căci fiecare dintre cei din trupă avea cazarea și masa asigurate, iar “salariul” și șpăgile se puteau cheltui pe orice aveam “în plan”… La toate acestea, adăugai faptul că ne aflam la mare, în cea mai scumpă stațiune de pe litoral (din acel moment), așa că cine putea rezista tentațiilor era rugat să o facă. Noi, nu!

Trupa se numea “Fortul 13″, iar cu ideea de nume venise tot V.R., care, inspirat de titlul melodiei proaspăt înregistrate (“La Jilava”), m-a convins că titulatura asta ar fi fost “ceea ce trebuie”, fortul 13 fiind partea din închisoarea Jilava, dedicată condamnaților la moarte. Bine, probabil că, dacă am fi fost vreo trupă de death-metal, s-ar fi potrivit mai bine…

Prima noastră apariție la un post TV a fost la matinalul “Teo și Mircea Show” de la Antena 1 (cu Teo Trandafir și Mircea Badea). Playback, evident… La întrebarea (clasică de altfel) pe care ne-a dresat-o Teo, “de ce Fortul 13?”, inspirația mea i-a făcut pe cei doi să pufnească în râs: “Pentru că 12 era prea puțin iar 14 era prea mult…”

Emisiunea s-a dovedit chiar benefică pentru noi, iar planurile se anunțau mărețe. În toamnă, când ne reîntorceam în București, urma să lucrăm la primul nostru album. Singura problemă de care ne loveam era formula “găștii”, căci la mare, pe lângă mine și Vali Rotari, mai erau Vali Vătuiu (din Craiova) – tobe, Cătălin Ionescu (din Brașov) – clape și Florin Băltărețu (n-am înțeles exact dacă era din Arad sau Craiova…) – chitară, iar pe Cătălin și Florin nu ne puteam baza căci aveau alte planuri. Divergențele constante dintre Vali Rotari și Vali Vătuiu aveau mai târziu să ne lase și fără toboșar.

În showbusiness, cel puțin așa cum văd eu problema, singurul lucru care este sigur este că NIMIC NU E SIGUR. Orgoliile, banii, interesele fel de fel, fac ca oamenii să fie într-o permanentă “mișcare”. Vezi o trupă într-o formulă, apoi, în câteva luni, totul este schimbat. Obositor și pentru public și pentru oamenii din trupe.

Tot în ’99, la mare, am cunoscut o mulțime de V.I.P-uri cu care am stat la taifas și de la care am înțeles cam cum stau lucrurile (ideea de bază era cam aceiași – relații și “ciorănii”) și cu care aveam să mă mai tot întâlnesc din acel moment: Marcel Pavel, Aurelian Temișan, Alin și Tavi (Talisman), Mihaela Rădulescu, băieții de la Vacanța Mare, Marinela Nițu (cunoscută în cercul nostru, atunci, ca și “amanta lui Miron Cozma”) și tot așa…

Mă adaptam ușor… de fapt nici nu era vreo chestie complicată la care să nu te adaptezi. Oricine ar fi putut să o facă, diferența o face dramul de șansă și bobul de fler. Atât. Deși, teoretic, eram ca peștele în apă, în sufletul meu deja începuse a încolți ideea că showbizz-ul ăsta nu prea era ceea ce îmi doream. Totuși, hormonii tinereții și inima dornică mă făceau să merg înainte, mai ales că urma anul 2000, cel care avea să-mi aducă o MARE surpriză plăcută…

– VA URMA –

În foto: eu, Vali Rotari, Mihaela Rădulescu-Bănică (pe atunci), Vali Vătuiu și Lae (un amic de-al lui V.R.)