Muzica și eu… (partea a patra)

La numărul de telefon pe care mi l-au dat cei de la ziar, a răspus un domn semi-plictisit. Nu era G.G. (Gigi) ci un asistent sau ceva de genul ăsta. Îmi dădu adresa (undeva pe la Universitate, vis-a-vis de Pizza Hut, pe Calea Victoriei) și iată-mă în metrou dinspre Big Berceni visând la turație maximă. Gata! Trăiam ziua zero! Viața mea se putea deja delimita în două : cea de dinainte de G.G. (before G.G. sau pe scurt bGG) și cea de după (after G.G. sau aGG). Perioada bGG o cunoșteam, nu avea valoare, era insipidă și total inutilă, pe când cea aGG se anunța o nebunie, o revoluție, o… Habar n-aveam eu despre termenul de “un mare fâs”.

Fast forward, fast forward… și iată-mă la timpul prezent!… Nu! Glumesc! Iată-mă în ușa blocului unde se găsea Meca. Acolo, un portar bătrân mă întreabă:
- Spuneți!
Eu răspund:
- Merg la studio la domnul Gheorghe Gheorghiu!
Eram cât pe ce să-i spun și despre bucuria din mine și faptul că eu consider asta cea mai mare realizare a mea și că mi-aș fi dorit să fie și mama cu mine și tata și Adi Manga și foștii mei colegi și… toată Cernavoda. Să mă vadă toți cum trăiesc “the american dream”. Să vadă toți cum băiatul de la țară a rupt gura târgului de la oraș.
Nu cred însă că îi păsa câtuși de puțin, așa că îmi arătă o scară spiralată care ducea la subsol.
- Pe acolo, vă rog!

Ajuns la subsol, drumul mă punea să aleg: stânga sau dreapta. “Și acum, ce?”. Logica din mine mă punea să caut o ușă de unde se auzea muzică, nu? O iau în stânga. O ușă mare de metal pe partea dreaptă, iar de acolo se auzea un cântec, ceva… Ciocăn la ușă și intru. Surprizăăă! Un nene, înconjurat de materiale textile, cosea ceva la mașină, cu radioul dat tare.
- Bună ziua, zic. Studioul domnului Gheorghe Gheorghiu?
- Ieși pe ușă, stânga și în capăt!
– Vă mulțumesc! și ies.
Ajuns la ușa cea bună, coicăn și intru. Marele G.G., salvatorul meu, stătea la un birou în fața mea, discutând ceva important cu un domn și cu o domnișoară.
- Bună ziua!
Îl văd cum întoarce capul către mine, cu un zâmbet pe care la prima impresie l-am catalogat ca fiind fals. Arăta mai slab decât la televizor, avea barba tunsă, ferchezuită și cu siguranță se dăduse cu o tonă de parfum scump, căci mirosea în toată încăperea.
- Da, spune! Cu ce te pot ajuta?
Ehe, ce mi-ar fi venit mie la gură… Cum cu ce mă poți ajuta? Cu tot! Fă-mă artist! Fă-mă vedetă! Să fie părinții mei mândri! Și colegii! Și mamaia! Și Adi Manga! Și… toată Cernavoda…
- Am venit la dumneavoastră, în legătură cu anunțul din ziar. Că sprijiniți tinerele talente și… (deși mi se părea absolut penibil ce urma să spun…) sunt și eu unul…, am bâiguit cu juma’ de gură.
Simțeam cum mă înroșesc și cum îmi ard obrajii. Pe fața lui G.G. se vedea încercarea vădită de a nu pufni în râs.
- Și, cum vrei să te sprijin?
Cu orice frate, cu orice! Ce dracu nu-nțelegi, nu mă vezi că sunt patetic și disperat? NU?
- Păi nu știu…, am continuat eu.
G.G. își aruncă niscai priviri cu cei doi, moment în care începusem să înțeleg că locul meu nu era acolo. Mirarea de pe fețele lor îmi spunea că ceva este total de-an… doaselea. Mai târziu aveam să înțeleg că, de fapt, interviul din ziar era unul de imagine în care omul se mândrea cu… ce mai face el în general a.k.a. mai ȘI sprijină tinerele talente, pe lângă altele… Eu înțelesesem greșit…

- Păi, putem să-ți facem un album aici la studio, continuă el pe un ton care îmi sugera “bla-bla-ul”. Și…
Se opri. Luă o mină serioasă.
- Auzi, cam ce bani ai? mă întrebă scurt.
Probabil că am făcut o față care exprima deja celebrul “WHAT THE FUCK?!”, căci se văzu nevoit să îndulcească nițel mămăliga…
- …adică, mă refer la faptul că totul înseamnă niște costuri, după cum îți dai seama. Studio, compoziții, impresariere…

Părinții mei aveau o carmangerie. Nu mergea strălucit, dar merita să le pun o întrebare, cu toate că știam răspunsul. “Nici să nu te gândești! Nu o să bag bani în curul tău ca să te faci lăutar! Iar zdranga-zdranga? Nu ți-a ajuns cât ai frecat berbunca atâția ani? N-ai fost în stare să termini liceul militar ca să te faci ceva în viață! O să rămânem cu tine pe cap! Ai plecat la București ca să te faci om, nu să alergi iar după cai verzi pe pereți ca să le iei potcoavele!” Erecția mea existențială se cam dusese pe apa sâmbetei! Până la urmă, toți banii mei erau cei 400 de mii pe săptămână, pe care-i primeam de acasă, bani care nu îmi ajungeau dacă aș fi mâncat zilnic câte un sandviș în oraș, așa că, din punct de vedere financiar, ar fi fost bine să nu-l mint pe G.G….

- Știți, eu o să vorbesc cu părinții mei, dar nu cred…
Total plictisit de aceste 3-4 minute de conversație îl văd pe G.G. că îi spune asistentului său:
- Cheamă-l puțin pe Rotaru, te rog!
În ușă apăru un tip la vreo 40 de ani, semi-grizonat, adus un pic de spate dar cu un zâmbet șugubăț și cu o privire care îl trăda de mare curtezan. Era Vali Rotari. Omul care avea să mă ajute să fac primii pași în showbiz și pe care, câțiva ani mai târziu, aveam să-l dezamăgesc puternic, dându-l afară din trupa făcută chiar de el…

– VA URMA –

În foto, eu și Vali la emisiunea “Teo și Mircea Show” de la Antena 1 (stațiunea Olimp – 3 iulie 1999)