Sezonul de cântat la mare avea să se termine foarte interesant căci, cu 2 săptămâni înainte de terminarea contractului, Florin (chitară) și Cătălin (clape) hotărau împreună că vor să plece în Germania (sau ceva de genul ăsta). Mare mi-a fost surpriza să constat, cu câteva ore înainte de “începerea programului”, că nu mai avem chitarist și clăpar. Am început, alături de V.R., să mă agit în căutarea unei soluții. Din fericire, am găsit la hotelul de lângă noi (Belvedere, noi cântând la Amfiteatru) pe un tip pe care îl cheamă Alain și care ne-a dat pe un minidisc o mulțime de negative pe care ne puteam “face treaba”. Mai rămânea o singură problemă: cafe concertul, sau, în traducere liberă, “programul instrumental” cu care începe cântarea de cârciumă.
L-am văzut pe V.R. cum dispare și reapare cu veșnicul său zâmbet de “tatăl lor”. Cumpărase o casetă cu piese instrumentale interpretate de Paco de Lucia, Andres Segovia și Fernando Sor pe care aveam să facem un playback de mare tupeu. Rămăseserăm 3 pe scenă: eu (care între timp preluasem basul de la Rotari), Vali Rotari (care se făce că interpretează părțile de chitară clasică) și Vali Vătuiu (care bătea toba peste ce se auzea, pentru a mai da cât de cât senzația de “live”). Deși, pe alocuri, se auzeau pasaje de orchestră simfonică, 3 inși, cu zâmbetul până la urechi, pretindeau că sunetele respective sunt generate de ei. Iar publicul, mâncător și băutor, nu avea absolut nicio problemă… Și așa a trecut vara…
Întorși în București, am început să ne gândim la lucrurile serioase. Rotari s-a mutat ca inginer de sunet la studioul lui Adi Ordean (unde am și înregistrat primul nostru album) și, având în vedere că nu mai eram în trupă decât eu cu el, au început să apară colegi noi. Sincer să fiu, nu știu cum făcea rost de ei dar, în dată ce unul sau altul dispărea, în scurt timp Vali aducea un om în loc. Două telefoane și gata…! Așa l-am cunoscut pe chitaristul Cezar Zavate (pe care l-am iubit ca și instrumentist), pe Sorin Pătru (de care mă leagă și acum o prietenie extraordinară) la tobe și pe cel mai bun orchestrator pe care l-am întâlnit până acum, Petre Cotarcea la clape.
Trupa cu noua componență avea să se cheme “Foișorul de Foc”, un nume pe care îl propusese V.R. și pe care-l acceptaserăm toți, dar pe care nu-l consideram vreo mare găselniță… Evident că în emisiunile tv inventaserăm noi ceva de genul “…am hotărât să se cheme FdF pentru că noi ne dădeam întâlnire cel mai des la Foișor și… bla-bla…” Total fals! Se chema așa și gata! Întrebările astea, puse de reporteri total neinspirați, mă scârbeau. “De ce Foișorul de Foc?” “Care sunt planurile de viitor?” “Ce povestiri haioase aveți de prin turnee?” “Care au fost momentele penibile care v-au marcat?” Numai tâmpenii de genul ăsta. Răspundeam la toate, cu zâmbetul pe buze și încercam să fim haioși. În fapt, nu cred că eram!
Iar au început problemele cu banii. Pe atunci, unda sinusoidală, pe axa “am bani”/”n-am bani”, avea o frecvență destul de ridicată. Aveam/n-aveam, aveam/n-aveam. Erau perioade când aveam cântări și perioade când nu (evident). Cum asta era singura mea sursă de venit, buzunarul oscila și el. Norocul este că, în paralel cu Foișorul, mai făcusem o trupă cu Florin Sîia (basistul trupei Mandinga, acum), Roxana Stroe (singura chitaristă de la noi care parcă are “mână de bărbat”) și, deja celebrul, Vali Vătuiu la tobe. De fapt trupa exista și înainte, însă le plecase solistul (Joe Ruși) în Norvegia așa că locul vacant l-am ocupat eu. Split Blues Band se chema gașca și cântam, evident, blues. Cum prima cântare împreună avea să se întâmple în 4 zile de la cooptarea mea ca și solist, m-am văzut nevoit să învăț 30 de piese, total noi pentru mine, în acest extrem de scurt timp. Și am reușit…!
Nu aveam foarte multe informații despre muzica “blues”, având în vedere că eu eram mai “pop-rock” așa… dar aveam în curând să o iubesc. Am descoperit piese absolut superbe de la Stevie Ray Vaughan, Robben Ford sau B.B. King care (culmea!) mi se potriveau. Mi-am descoperit calitatea de a “cânta ca un negru” și asta mi se părea o chestiune senzațională. Nu știam că pot face asta și (mai ales) că o să-mi placă.
Cu Split Blues Band cântam constant în Gutenberg, unul dintre puținele cluburi bucureștene din acel moment (de fapt, cred că erau doar patru: Gutenberg, Big Mamou, Pub 18 și Jukebox). În acest fel, reușeam să produc constant niscai bani de cheltuială căci de acasă “robinetul” se oprise de tot. Ai mei erau dezamăgiți că, totuși, alesesem să mă fac “lăutar”, așa că nu mă mai sprijineau în niciun fel.
Primăvara anului 2000 m-a găsit împărțindu-mă între cântările de club, cu trupa de blues, și înregistrările nocturne de studio, cu Foișorul de Foc. La club cântam cu voce “gâjâită” de negru, la studio trăgeam cu voce “curată” (pe alocuri chiar “gay” mi se părea) à la “Savage Garden” (de la care am și preluat o piesă pe primul album FdF). Destul de derutant uneori (pentru cei care începuseră să mă cunoască) dar, per total, era o chestiune pe care nu prea o mai făcea nimeni, așa că îmi dădea un soi de “originalitate”.
Cum noi aveam deja vreo 2 piese terminate, Vali Rotari, trimite la preselecția pentru festivalul “Mamaia 2000″, una dintre ele (“Doar o zi”, piesă compusă de Cezar Zavate, cu textul scris de mine). Două sătămâni mai tărziu eram anunțați telefonic că melodia se calificase pentru secțiunea “Creație”, așa că unul dintre marele mele vise începea să devină realitate. Eram la “Mamaia” și nici măcar nu îndrăzneam să sper la ce avea să se întâmple…
– VA URMA –
În foto: Cezar Zavate, eu, Petre Cotarcea, Sorin Pătru și Vali Rotari.
