Ca și simplu spectator (dacă ai puțină deschidere în modul de a privi lucrurile, în general), nu are cum să nu te înghiontească gândul că, în mare parte, festivalurile românești au un iz de “stricat” vis-a-vis de jurizare, membri ai juriului, câștigători sau sisteme de votare. Mai în permanență se vorbește de “făcături” iar scandalul (unul dintre cele mai importante “sporturi românești”, dacă nu CEL mai important) este “mamăl și tatăl lor”. Ediția din anul 2000 a festivalului “Mamaia” a fost una mai altfel… Au fost și picanterii (cum altfel?) dar, din fericire, sentimentul de “bine” a fost la el acasă.
Din secțiunea “Creație”, cea mai faină piesă mi se părea “Cerul”, a trupei Proconsul. În mintea mea, orice loc ar fi câștigat această piesă, noi eram cu o treaptă mai jos. Nu auzisem de trupă și cu atât mai puțin de piesă, căci (nu-i așa?) era în primă audiție (principala regulă a concursului). Aici apare o chestie FOARTE interesantă… O amică de-a mea din TVR (Simona) mă sună și-mi spune că a găsit o modalitate de a-i descalifica pe Proconsul, căci fuseseră la o emisiune cu ceva timp înainte de concurs și o cântaseră. “Am caseta la mine!” îmi spunea ea despre dovada pe care o deținea. Asta contravenea celei mai importante reguli despre care am pomenit mai devreme… Deși, practic, era în avantajul meu, m-am întristat. I-am zis că nu vreau în niciun caz acest lucru, că este o piesă bună și mai ales era vorba despre o trupă rock, iar rock-ul în acea vreme (și a rămas valabil până în ziua de azi) era foarte marginalizat căci manelele tronau peste absolut orice.
Am mers și l-am avertizat între patru ochi pe Bodo, solistul trupei mai sus amintite, despre această situație neprevăzută, apoi l-am asigurat că o să le țin partea deoarece piesa lor mi se părea cea mai bună din festival. Mi-a mulțumit zâmbitor și ne-am urat succes.
Am intrat în concurs cu niște emoții absolut îngrozitoare. Nu am cântat mare scofală (bine că eram la secțiunea de creație ci nu de interpretare!) căci nu reușeam să mă adun. Presiunea momentului și anvergura evenimentului, așa cum vedeam lucrurile pe atunci, mă “ajutau” să falsez des și să nu mă pot concentra. De fapt, la mine “falsatul” era o problemă constantă atunci când nu mă simțeam în largul meu. Orice presiune psihică, oricât de măruntă, mă arunca “pe arătură” șă tocmai din acauza asta am ajuns să urăsc concursurile. Sau mai bine zis, “ȘI din cauza asta”… La toate astea se mai aduna lipsa de experiență și… (ta-naaaaaa!) iacătă-mă-s!
Cum-necum, a trecut și momentul concursului. Nu puteam dormi, căci rezultatele erau abia peste două zile iar emoțiile nu voiau să dispară și pace! Deși încercam cu toții prin diverse metode să aflăm “scurgeri” de informații, nimic! Silentio stampa.
Anunțarea premiilor s-a făcut cu toți concurenții într-o încăpere din spatele scenei, cu camerele pe noi. Cum se anunța vreun câștigător, camera se “urca” pe el ca să-i susprindă reacțiile. Cu mult greu (în concepția mea) s-a ajuns la secțiunea “Creație”. Așteptam cu sufletul la gură, în speranța că vom putea obține maximul pe care-l puteam gândi, adică locul 3. Se deschide plicul cu respectivul loc și, spre totala mea disperare aflu că “Cerul – Proconsul” era deținătoarea lui. Din punctul meu de vedere, concursul se terminase. Mai sus nu aveam cum, căci nivelul mi se păruse prea mare. Noi eram exact sub “Cerul”. Începusem să mă relaxez pe scaun sub efectul unui pumn în stomac. Mă eliberam de o tensiune grea, pe care o acumulasem în ultimele 4 zile de când mă aflam la festival, uitându-mă la ecranul cu toată transmisia, total buimac. Urca pe scenă celebra Angela Similea pentru a anunța locul 2.
Momentul în care a spus “Foișorul de Foc cu piesa Doar o zi” nu cred că se poate descrie la adevărata sa intensitate. Am sărit de pe scaun ca pe arcuri. Urlam și chiuiam de parcă aș fi câștigat cel mai mare pot loto din istoria omenirii. ERAM FERICIT! Am dat buzna pe scenă, alături de colegi, ca să ridicăm premiul iar abia târziu aflasem că locul 1 (deși nu ne păsa câtuși de puțin) fusese adjudecat de melodia lui Călin Geambașu, Ploaie de stele (o piesă despre care nu s-a mai auzit nimic după aceea – CLASIC!).
Urmează acum o parte ciudată, urâtă, de care îmi aduc aminte cu multă mâhnire, dintr-un singur motiv: NU AM ÎNȚELES-O. În culise, după anunțarea premiilor îl văd pe Bodo (Proconsul). M-am dus la el sincer, spunându-i că îmi pare rău de locul pe care l-a obținut căci piesa lor era de-a dreptul extraordinară. Zâmbetul său s-a transformat brusc într-o grimasă rea, urâtă. Cu cel mai mare dispreț pe care-l putea etala în acel moment (căci prin zonă forfotea presa), m-a luat deoparte și în cele câteva zeci de secunde mi-a aruncat numai grenade verbale: “Băi băiatule, lasă tu ciorăniile astea cu mine că nu-ți merge, ai înțeles? Ești un nimeni pe lângă mine și scoate-ți figurile astea din cap dacă nu vrei să mă enervezi și mai tare…”. Uitându-se peste umăr și, văzând că vine cineva, își schimbă tonul și mimica feței și spuse perfid: “hai să ne pupăm, că vine presa!”. Apoi, cu un ton ridicat îmi spuse “Felicitări!”, ca să audă toți cei din jur, după care, ne-am pupat pe obraji, simțindu-i negativitatea, aproape organic…
Mă urmărește și acum URA (ăsta e cuvântul!) cu care mă privea. Eram mut de uimire și sunt absolut convins că minute bune nu am putut vorbi coerent. Nu avea logică! Ce și-o fi imaginat, nu știu, căci din acel moment nu am mai putut comunica în niciun fel cu el. Câțiva ani mai târziu, parodiam melodia “Cerul” la emisiunea “Tonomatul de pe 2″ a lui Măruță (în aceiași manieră în care făceam asta la Cronica Cârcotașilor) iar după emisiune îmi sună telefonul. Era Bodo care mă “bălăcărea” din nou ca la ușa cortului, de data asta mult mai dur căci deh, era ginerele președintelui României. I-am răspuns scurt “Bodo, simțul umorului nu se cumpără de la chioșc” și i-am închis. Ne-am mai văzut de câteva ori de atunci, dar evităm să ne vorbim pe cât posibil… Pentru mine rămâne, oricum, un mister…
Două zile mai târziu, după festival, eram din nou în București cu planuri și mai mari. Cum mai toată presa era cu ochii pe noi în acel moment, am început să mergem pe la emisiuni radio, tv, au început să scrie ziarele despre noi, chiar și cele de scandal (unii mă suspectau că sunt gay – What the fuck?!), căci statutul de VIP (nu-i așa?!) se ține și cu mult fason.
Un alt mare eveniment important urma să aibă loc căci Dan Popi (unicul licențiat Sony Music în România, și, mai târziu, deținătorul de drepturi pe label-ul O-ZONE) era interesat să ne devină producător. Contractul ne aștepta, primul videoclip de asemenea, primul album – și el, iar radiourile urmau să bubuie cu muzica noastră.
– VA URMA –
Popica … esti “one of a kind” si sincer ma bucur ca am ajuns sa cunosc un om ca tine.