Aveam dorință, iar cei mai mulți spuneau că aveam și talent. Mentalitatea, însă, era marea piedică pe care nu foarte mulți reușeau să o rupă. Trebuia să mă fac “ceva” în viață, asta însemnând că în loc să “frec maidanul” și să umblu “după cai verzi pe pereți” (cum obișnuiau părinții mei să mă mustre) trebuia să mă gândesc la ceva serios. “Ia uite la băiatul lu’ domnu’ X și la fata lu’ domnu Y. Au terminat o facultate, au un serviciu stabil, o casă… etc, etc. Ăla e medic, ăla avocat, ăla profesor. Tu stai toaaaaată ziua și zdranga-zdranga cu golanii tăi…!” Trebuie să recunosc că citatele “alor mei” nu mă prea motivau în vreun fel… 
Cu toate astea nu am ce să le reproșez, căci nu ei inventaseră ideologia aceea, ci doar o perpetuaseră și respectaseră. Marea mea șansă era că abia terminasem clasa a 10-a iar până la “bac” mai aveam 2 ani, așa că aveam timp (în opinia lor) să “mă dau pe brazdă”.
Tatăl meu, totuși, mă încurajase să-mi fac “formație” chiar și după ce m-am transferat la liceul “civil” de “mate’-fizică”. Se prea poate ca acesta să fie momentul în care am început să cred că “se poate”… Colegii de clasă, în mare parte, îi cunoșteam din școala generală, așa că m-am putut integra destul de repede. Colegii de trupă, însă, îmi erau relativ străini. Mă luase taică-miu deoparte și-mi spusese că “a lu’ Grecu” își făcea “formație” și că nu aveau solist vocal, așa că asta ar fi fost o oportunitate. Aici mă văd nevoit să deschid o paranteză…
Familia Grecu, în Cernavodă, cel puțin în anii aceia (anul exact despre care vorbesc este 1994), era cea mai înstărită. Mai toată lumea îi pupa pe colo, pe colo, dintr-un motiv sau altul, starea lor materială fiind factorul catalizator. Mădălin Grecu, fiul cel mic (mai mare decât mine cu un an), își dorea acest lucru (“formație”) iar tatăl lui îi cumpărase “scule” în valoare de “80 de milioane”. La vremea aceea, suma asta însemna cam 1,5 mașini noi “Cielo”, marcă pe care nu și-o permiteau decât cei avuți (2 ani mai târziu, Mădălin avea să primească una vișinie, ceea ce ne făcea extrem de invidioși pe noi, restul…).
M-am întâlnit cu viitorii camarazi, așadar, la “sala de repetiție”, secundat de tatăl meu. Am făcut cunoștință cu Mădălin (el era cu a doua “orgă” dar vroia să fie toboșar), Cristi (“orgă principală”) și Robert (chitară). În momentul respectiv m-am simțit un om realizat. Era maximul din ceea ce credeam eu că se poate… Dacă în liceul militar cântam pe niște scule de toată jena, cu difuzoare lipite cu “scoci”, cu tobe sparte (pe care ni le dădea cu împrumut “colonelu’ Petrache”) și cu chitări care falsau de te dureau dinții, aici aveam “scule beton, tată”. Chitări noi (Aria Pro 2 – niște porcării, dar nu aveam noi de unde să știm acest lucru), procesoare de chitară (Boss ME3 – habar n-aveam ce pot face alea), mixer cu putere încorporată (Pivey parcă era… dar care avea vreo 60 de kile’), boxe active (cu “stația direct în ele”), tobe (Magnum cu cinele Paiste – veneau lăutari din zonele vecine ca să le admire…)… ce să mai spun?! Cred că trăiam aceiași senzație pe care a avut-o Aladin când a descoperit comoara din peștera cu lampă…
În afară de echipamentul tehnic, care era subiectul de discuție al orașului, sala noastră de repetiție era o fostă cofetărie și se afla în clădirea pe care tatăl lui Mădălin o folosea ca și cantină pentru muncitorii de la firma sa. Nu mai rețin exact cam câți metri pătrați avea, dar știu sigur că 2 ani mai târziu, sala noastră devenea un bar în care încăpeau vreo 14 mese de 4 persoane plus bar, deci, destul de mare ca și spațiu… Aveam și o cameră mai mică, undeva în spate, în care erau o canapea, un filtru de cafea și o “combină muzicală ultimu’ răcnet”. Bineînțeles, toate, ale lui Mădălin…
Am început să repetăm. După vreo câteva luni de “încercări de compoziții” (noi ziceam că e rock…), în care credeam că o să cucerim mapamondul sau măcar satele din zonă, am avut primul concert la “Casa de Cultură” din Cernavodă. Succes nebun, evident, căci în mare parte, publicul era format din colegii noștri de liceu plus câțiva gură-cască de prin zonă. Îmi aduc aminte că, după concert, ne-am luat chitările pe umăr și am plecat țanțoș prin centrul orașului până pe dealul din “cartierul Atom” sau “trust”, cum îi mai spuneam noi, acolo unde locuiam. Doar eram un soi de vedete locale, ce naibii…!
Schema trupei era puțin diverită: eu cu chitara și cu vocea, Robert renunțase la chitară și era la bas, Mădălin la tobe și Cristi la clape. Ce-i drept, Mădălin era la tobe doar la repetiții, fiind abia la început cu studiul, așa că la concert făcea “play-back” la o a doua clapă…
Toate mergeau perfect, însă aveau, curând, să înceapă problemele…
–VA URMA–
O poză din Liceul Militar de Marină…
