Muzica și eu… (partea a cincea)

- Vali, ocupă-te puțin de tânărul de aici și vezi cum putem să-l ajutăm! îi spuse G.G. lui Rotari, pe un ton care denota un ușor “mișto”.
Deși probabil nu păream, reușeam cu ușurință să surprind “finețurile” din exprimare și mimică dar, cum intrarea în templul shaolin însemna stoicism și îndurare, făceam pe prostul.

Am ieșit din birou, alături de V.R. și, trecând pe lângă ușa metalică a croitorului, am descoperit o alta, tot metalică, ce însemna intrarea în studio. Ei bine, iar am simțit “peștera cu lampă” a lui Aladin. Scule, neică, iar de data asta chiar profesionale…! Eram captivat de absolut orice detaliu, incluzând buretele cu rol antifonic, device-urile Fostex pe care se imprima (pe atunci nu se “trăgea” direct în calculatoare căci tehnologia nu permitea încă acest lucru. Existau niște hard disc-uri la care era atașat un “multi-track” fizic ce făcea același lucru ca programele software din ziua de astăzi, doar că mult mai lent și cu mult mai multă bătaie de cap), plus toate celelalte componente electronice cu zeci de led-uri și display-uri.

- La ce știi să cânți? mă întrebă V.R. pe un ton destul de prietenos.
În sfârșit, găsisem pe cineva cu o atitudine care îmi mai dădea o speranță… Trebuie să recunosc că, la cât de mic mă simțeam, abia așteptam să plec de acolo, abandonându-mi “caii mei verzi” și întorcându-mă la “treburile serioase”
- La voce. Și la chitară…
Cum în Cernavodă eram unul dintre puținii care interpretau la un instrument, cu alt gând decât cântatul la nunți, nu prea știam care îmi este nivelul deși intuiam cu ușurință că nu unul ridicat. Urma să-mi dau seama foarte curând că eram un începător-junior în ale chitării, de fapt…
- Ce ai putea să-mi cânți, ca să-mi fac și eu o idee?
O altă casetă, pe care o ascultam pe “repeat” în walkman, era “Holograf – 69% unplugged”. Știam de acolo, pe dinafară, cam toate cântecele așa că îmi era foarte ușor să-i fredonez cu chitara și cu vocea vreun refren cu care să-și “facă omul ideea”. I-am cântat “Ochii tăi”, deși nu cred că l-am “cucerit” foarte tare, apoi i-am dat să asculte o casetă pe care înregistrasem, cu vreo 2 ani în urmă, “Wicked game” al lui Chris Isaak și una dintre primele mele compoziții (din păcate nu-mi aduc aminte dacă i-am dat vreodată titlu sau nu).

Cu siguranță, Vali a văzut în mine un potențial, căci din acel moment am început să ne întâlnim aproape zilnic la studio, așa cunoscându-l inclusiv pe Florin Sîia (actualul basist și membru fondator al trupei Mandinga), ce lucra ca inginer de sunet acolo și cu care urma să-mi fac un proiect auxiliar în scurt timp… Nu înțelegeam cu exactitate planurile lui V.R. dar, cum nu aveam vreo altă variantă viabilă, continuam să ne vedem și să discutăm despre o posibilă colaborare, până într-o zi când îmi dădu vestea cea mare:
- Am vorbit cu niște oameni mișto și ne-am gândit să facem o trupă nouă, cu tine solist, ce zici?
Auzi întrebare…! Cum ce să zic?! Păi nu de asta am venit? Nu de asta m-am născut? Nu de asta stau pe aici și dau din coadă…?
- Super! am zis. Și cum te-ai gândit să facem? am continuat.
- Păi, am văzut că te pricepi cât de cât la compus cântece… Ia zi, la versuri te bagi? Cum stai cu textele…?
- Eu zic că mă pricep… Pot să încerc, oricum, apoi îți dai cu părerea și, dacă e, mai modificăm pe ici-pe colo…
- Perfect! îmi spuse Vali. O să vorbesc cu oamenii și îți dau de știre!

“Oamenii” despre care vorbea Rotari erau niște “grei”, având în vedere că vehicula nume ca Vlady Cnejevici și Eugen Mihăescu. L-am sunat pe taică-miu de la un telefon public:
- Tată, îmi fac trupă! Cu Vlady Cnejevici și Eugen Mihăescu! Tare, nu?
- Bravo, tată! îmi spuse el, cu un entuziasm egal cu zero sau, oricum, ceva pe-acolo…
Trebuie să recunosc că n-am înțeles foarte exact modul în care părinții mei mi-au sprijinit acțiunile, în general, dar se prea poate să fi fost o chestiune de gust… Taică-miu a fost dintotdeauna genul de om care nu arăta dacă se bucură sau nu de realizările mele și, sincer să fiu, nici nu știu dacă le considera realizări ci poate doar ceva… firesc, cât despre maică-mea… ei bine, ea a fost dintotdeauna preocupată de “ce-o să zică lumea” și deci, se prea poate să nu fi fost foarte atentă la ce îmi doream, făceam sau aveam de zis…

Aici mă văd nevoit să deschid încă o paranteză…

Din acest moment, lucrurile nu vor mai fi foarte haioase, ba chiar, pe alocuri, vor părea ușor încrâncenate și tocmai din acest motiv vreau să dau o explicație! Scopul scrierii mele nu este acela de a lovi în cineva sau ceva! În niciun caz! Vreau doar să povestesc lucruri și trăiri reale, experiențe personale ce m-au adus după vreo 12 ani la concluziile și acțiunile din ziua de astăzi. Se prea poate ca unii să se simtă lezați de ceea ce voi relata și tocmai de aceea vreau să le cer scuze, încă de pe acum, căci NU ASTA ÎMI ESTE INTENȚIA! Sufletul meu de astăzi nu mai cunoaște ce înseamnă “ranchiună”, “răzbunare”, “invidie”, “gelozie” sau derivate de “ură” iar asta nu pentru că folosesc mai-știu-eu-ce substanțe halucinogene sau frecventez cercuri ezoterice. Nu! …ci pentru că am reușit, într-un final, A ÎNȚELEGE mecanismele prin care funcționează mintea și sufletele noastre mici…

Și încă ceva… NU m-am considerat niciodată și NU mă consider nici acum vreo victimă! NU! Oamenii care m-au rănit, în periplul meu prin showbizz, în primul rând, nu au făcut-o iremediabil și, în al doilea rând, au făcut-o din educație sau, mai bine zis, din lipsa ei. Din neînțelegrea faptului că arta nu este un concurs! Că oamenii nu sunt numai niște cifre pe care le poți jongla în statistici! Că importanța unuia sau altuia nu poate fi cuantificată în niciun fel! Că în artă nu există NEGATIVITATE și mai ales CĂ ATUNCI CÂND AMESTECI ARTA CU BANII, rezultatul este unul singur: BANI.

Vali a început, încet-încet, să-mi explice cum stau lucrurile, mai precis, “ciorăniile” din lumea în care urma să intru. Am început să înțeleg că, în mare parte, ceea ce vedeam eu la televizor, oamenii și lucrurile ce mă făcuseră a-mi dori atât de tare să ajung artist, erau parțial sau total false, deși, parcă într-un joc de teatru, tacit acceptat de toată lumea, totul părea ca la televizor: onest și fără dublu tăiș. Cu toate astea aveam încredere că lucrurile vor fi ok! Nu mă clintea nimic din drumul meu către visul pe care l-am avut dintotdeauna! Telenovela radio-tv “Marius Popa – Gigastarul interplanetar” începuse!

– VA URMA –

În fotografie, eu și Vali în studio la Adrian Daminescu (2002). Din păcate nu mai am fotografii din perioada “Gheorghe Gheorghiu”…