Normalitatea este o himeră…!?

Ieri discutam cu un amic, pe o bancă, explicându-mă vis-a-vis de ceea ce consider eu că ar trebui să fie o “societate normală”. Prietenul în cauză este un om trist, înfricoșat și foarte distanțat de… el însuși, practic. Mi-a spus răspicat că sunt un idealist iar el nu crede DECÂT în matematică și în lucrurile guvernate de ea. “1+1=2″. Cu alte cuvinte crede numai în “cuantum”… nu în baliverne de genul “conștiință”, “trezire”… Și plus de asta nu crede în Dumnezeu. “Dar dacă nu există?”, mi-a spus, întrerupându-mi pledoaria despre conectarea cu “Creatorul”.

Dacă stau bine și mă gândesc, bucăți mari din prietenul meu se regăsesc în mulți dintre noi. În tine, în mine… Bine, eu mă includ destul de forțat aici pentru că deja, de ceva vreme, întrebările mele încep să-și găsească răspunsuri, căutările mele se dovedesc a fi cu folos… Nici eu, pe de altă parte, nu cred în dumnezeul prezentat de religie. De religii. Mi se pare o farsă prost pusă în pagină. Mai nesărată decât farsele lui Buzdugan. O tarabă…

Am observat o tristețe asemănătoare cu a prietenului meu, la fratele meu apoi mi-am dat seama că și mama și tatăl meu o au. Cu cât observ mai tare cu atât înțeleg cât ne neînțeleasă pare lumea din unghiul fricii, al negativității, al opacității, al ignoranței, al minciunii, al măștilor… Obișnuiam să acuz oamenii care fac rău. “F**-ui în gură cu tot neamul lor!” Chiar dacă nu spuneam asta, de multe ori ăsta-mi era gândul. Acum înțeleg… Nu e vina lor! Ei, de fapt, sunt adevăratele victime. Și eu, cel care gândeam așa.

Răul pe care îl face un copil mic unui animal este privit cu toleranță. De ce? “Pentru că nu-și dă seama!”. Îți sună cunoscut “Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”?

Oamenii fac rău pentru că nu înțeleg. Vreun “2012″ va schimba omenirea abia în momentul în care vom putea rezolva cu bani problemele pe care le-am creat din cauza lor. Adică momentul în care ei nu vor mai avea nicio valoare. Universul nu folosește bani! Nici apa, copacii, păsările, animalele, Creatorul, natura în general… iar importanța lor NU poate fi cuantificată matematic. În niciun fel.

Cu cât vorbesc mai mult despre aceste lucruri, cu atât cuvintele mele tind să se termine. Nu mai am ce scrie, ce povesti pentru că nu prea mai găsesc oameni care să înțeleagă la modul “vibrațional” ceea ce vreau să spun. Ceea ce ÎNCEP să înțeleg. Ceea ce ESTE, de fapt, în fiecare din noi. Nu pentru că, vezi Doamne, aș fi vreun guru. Sunt doar un om care a spus “STOP” unor lucruri și “START” altora. Consider că ideea de “GURU” ESTE O MARE TÂMPENIE! Cei care cred într-un “guru” nu vor realiza nimic pe plan personal decât dacă vor renunța la el. Sunt convins că ai nevoie de un ghid, de o potecă, de un ‘indicator” însă drumul și experiența lui îți aparțin. Lucrul care într-adevăr îți trebuie, fie că vine de la vreun om, vreo carte, vreun documentar, este acel “declick”. Acel semafor care aprinde culoarea verde. “GURUL” tău este propria ta natură. ADEVĂRUL. Nu, probabilitatea, axioma sau aprioricul! ADEVĂRUL. Iar primul adevăr este că NOI NU ȘTIM CINE SUNTEM ȘI CE AVEM DE FĂCUT ȘI (SAU) AM PUTEA FACE. Și ar trebui să îl acceptăm înaintea oricărui fapt. Înaintea oricărei acțiuni. Exact cum spunea Jonathan (Adampants) în acest amplu audiobook (mai mult de 4 ore). Fiecare dintre noi este o celulă individuală într-un mare organism. A nega existența Creatorului este ca și cum o celulă din mine ar spune “Nu există Marius Popa! Marius Popa, dacă exiști, arată-te!” “Păi n-am cum să mă arăt ție, pentru că ești parte din mine. Nu mă pot face mic, la nivelul tău, ca să mă vezi, căci atunci te-aș face pe tine ȘI MAI MICĂ. Pot să te iubesc, să-ți trimi potasiu, calciu și mai știu eu ce alte lucruri îți trebuie, dar nu pot să mă arăt ție!”

Prietenul meu mi-a spus la finalul discuției că o să sfârșesc prin a fi singur. Cel mai ciudat este că tocmai încep să nu mă mai simt deloc așa…