Conversație

“E lumea în derivă, ce crezi?” “Ești idiot?
Cum poți să-ncerci a-mi pune asemenea întrebare?
Din creieru-ți cel plat rămas-a un colț de ciot
sau vrei doar să verifici ce grad am de frustrare?

<< E lumea în derivă...? >> Auzi, ce vezi pe geam?
Stai și te uită o oră! Vezi vreun surâs hazliu?
Stai și te uită o zi! Vezi tu vreun chip ce-i calm,
ce-n sus să-i mulțumească Misterului că-i viu?

Vezi ură, vezi durere, neliniști fel de fel,
vezi cupluri fără vrere și scrâșnet de oțel,
vezi scopuri, interese palpabile și vii,
vezi fiare-n trup de om vrând trupuri de copii…

Mă-ntrebi de-i în derivă? Întreabă de-i scăpare!
Întreabă-te tu singur de ești un suflet bun!
Întreabă-te și-apoi la această întrebare
dă-ți un răspuns onest! De ce? Îți spun acum…

Căci omul bun nu-ntreabă << de ce să fiu eu bun?
De ce s-ajut, să apăr? De ce s-o fac acum? >>
El tace și ajută și știe-n sinea lui
că doar o cale-i dreaptă iar alta la fel nu-i!

Dar nu asta-i problema… ci dragul de tragism
și marea dependență de plângerea de milă.
<< Soluția e-n tine! >> e doar un biet sofism;
<< Ai forțe fără margini! >> e-o vorbă prea subtilă.

De ce-ai tăcut? Întreabă, rânjește-n continuare!
Răspunsul meu-ți creează un mare disconfort?
Sunt eu, conștiința ta, ce practic suflu n-are!
Tu nu-nțelegi ce-i viața, căci practic tu ești mort…!”

(Marius Popa)