Simțea deformarea plastică a totului. În refugiul din Sine, speranța încearca cu disperare să găsească soluția chimică prin care procesul putea deveni reversibil, însă palpabilul se opuse frustrant de prezent. Copilul închide ochii încercând să se mintă pe sine. “E doar o iluzie!” își spuse. “E doar o iluzie!…” Deschise ochii brusc. O frică ciudată începu să-și facă loc în inima lui remarcând prezentul pe care încerca să-l refuze din răsputeri. Era bătrân. Atât de bătrân încât gândurile ce făceau referire la sieși, începeau cu “Moș”. “Moș Nimeni”. Era clar: oglinda mințea! Nerușinat, nedrept și meschin.
În Sine, imaginea unei stânci abrupte prindea contur. La poalele ei, un teren arid, cu ciulini ici-colo aștepta bolovanul ce tocmai părăsea vârful stâncii. O clipă de liniște învălui tot peisajul ce înscria căderea masivei roci. Se auzi o bufnitură grandioasă iar un nor de praf încerca din răsputeri să simuleze o dispersată ciupercă nucleară. Resimțea căzătura în stomac ce precedea liniștea tămăduitoare.
Se lumină la față. În fapt, contradicția pe care o simțea, putea fi un lucru bun. Poate că tocmai asta îl făcea să fie atât de viu. Hotărât în cele din urmă să accepte realitatea, bătrânul începu să-și miște căruciorul pe holul aziulului în care ultima sa rudă îl abandonase cu ani în urmă. “Sunt doar un copil”, își spuse, “sunt doar un copil…”.
No comments yet.