Pitici.
Când eram copil aveam o pasiune extraordinară pentru cărțile de aventură. Mare încântare era pe capul meu atunci când la orele de compunere ni se cerea să povestim despre ce am citit. Lumile acelea pline de un farmec ciudat, care prindeau viață în creierul meu fraged, m-au marcat iremediabil. La ce bun cititul? - pot întreba unii, asta însemnând că, din nefericire pentru ei, nu au reușit încă să înțeleagă miracolele pe care imaginația le poate face. Tocmai de aceea, nu o să răspund la întrebarea asta în mod direct…
Făcându-mi rondul obișnuit prin Diverta, cu câteva zile în urmă, mi-am zis cu o plăcere vinovată că tare mi-ar plăcea să răsfoiesc o carte de aventură din aia adevărată, gen Jules Verne sau Karl May, cărțile pe care le-am citit în ultima vreme fiind doar din cele “inteligente”… Așa mi-a venit ideea să-mi cumpăr “Testamentul Incașului” (colecția Adevărul) de care, sincer, m-am îndrăostit lulea de la primele pagini. Mi-am adus aminte de copilărie. Înainte de culcare sau când mai prind o bucățică de timp liber, 10-20 de pagini și iată cum se instalează zâmbetul ăla tâmp de care v-am mai povestit eu pe aici.
Așa că m-am gândit, ca în loc să mă uit seara la televizor, o să citesc. O să-mi cumpăr toate cărțile astea extraordinare pe care orice puști, cred eu, că ar trebui să le citească la un moment dat și o să mă las purtat de ele. Vă jur, e demențial!
