Tocmai am terminat de vizionat un nou episod din “American Idol”. La câțiva concurenți pe care i-am văzut acolo pot spune că am rămas mut. În sensul bun. Niște voci extraordinare, la 16 sau la 20 de ani, mi-au creeat sentimente contradictorii. Ca și om din fața televizorului m-am hrănit. Mi s-a ridicat părul pe mână, mi-a crescut pulsul, mi s-a umezit privirea… deci complet. Apoi, inevitabil, artistul român din mine a început să se mâhnească. Din nou. Inerenta întrebare “oare la noi când mama dracu’ o să se schimbe ceva?” mi-a acaparat din nou toți creierii.
Mă simt, în primul rând, extraordinar de handicapat deoarece nu am de la cine să învăț și cred că asta este cea mai grea cruce pe care trebuie să o car. Lipsa exemplului bun, de succes este cel mai mare impediment pe care un artist, sau mai bine zis orice individ îl are în dezvoltarea sa ca și profesionist. Când spun și scriu niște lucruri despre valori, când strig la niște surzi despre cultură și constructivitate sunt luat de “dus”. Dar se pare că nu este așa. Americanii așa cretini și comuniști cum sunt, au ceva ce nimeni nu le poate lua: capacitatea de a promova, cultiva și recunoaște la timp originalitatea și profesionalismul. Românii rămân niște cioflingari cărora le lipsește pumnul de semințe și banca din fața porții. Este valabil și pentru oamenii din TV, radio și presă.
Deșteaptă-te, române, în puii mei odată/ Croiește-ți, dar cu totul și cu totul, altă soartă!
No comments yet.