Celebritatea este esenţa… ?

Ideea postului ăsta mi-a venit după ce, în urma poveştii cu BGS-ul la mall, un prieten îmi spune: “Vezi mă, dacă erai Dan Bitman, nu se mai lua nimeni de tine!”. Deci, concluzionând, cel mai bun scut împotriva mârlăniilor este celebritatea… Şi acum eu:

De fiecare dată, am renunţat de bună voie la celebritate. Latin Expres, Spin, Cronica Cârcotaşilor etc, etc. Când un proiect nu mă mai reprezenta, pur şi simplu abandonam. Nu mă interesa că asta o să-mi afecteze celebritatea. Pentru mine această noţinune nu are nicio însemnătate. “Da, da, şi strugurii sunt acri, a zis vulpea” mai zic unii. Asta e! Cine nu mă crede, să fie sănătos. Mie îmi place “low profile”. Să ştiu eu că toate lucrurile funcţionează, că sunt împlinit şi că ceea ce construiesc merită tot efortul. Şi asta îmi este suficient. Nu apar în “Click” sau “Ciao!”, nu mă cheamă Măruţă la el în emisiune, nici Dan Diaconescu, nici “Acces Direct”… SUPER! Ca şi dezvoltare personală nu am pierdut nimic. Publicul meu, prezent la cluburi şi la petrecerile private îmi este suficient, iar faptul că în cel mai mare promotor al artiştilor independenţi DIN LUME, la categoria rock-funk, POPAS este pe primul loc, iar ceilalţi sunt din SUA, Australia sau UK… iar îmi este suficient.

Sunt muzician pentru că nu ştiu să fiu altceva! Dacă uneori se întâmplă să fii şi celebru este ok, dar dacă nu, nu e nicio nenorocire! Tot artist rămâi. Celebritatea este un efect secundar. La unii apare, la alţii nu. Pentru mine este ca şi moartea: nu mi-o doresc dar nici nu mi-e frică de ea!