Citeam pe blogul lui Mircea Badea un articol, scris interesant, despre curve. Este clar că tinzi să îi dai dreptate. În general, oamenii care au câte ceva în abstractul ăla numit “I.Q.”, simt frustrare atunci când văd o manifestare de făţărnicie, de nepotism, de ipocrizie… Este normal. Cum este la fel de normal ca oamenii pe care îi acuzăm de aceste lucruri, să se uite pătrat la noi şi cu aceiaşi înverşunare să contraatace spunând “nu te vezi pe tine?” “păi dacă eu sunt aşa, ăla cum e? Sau ălalalt? Sau tu, care ai făcut aia?”. Şi aşa o luăm de la capăt.
Eu nu am intâlnit nicio emisiune tv în care să se tragă concluzii. Şi în care să se găsească soluţii. Nu. Înainte de scroll-ul final, ăla negru nu mai e aşa de negru pentru că a avut nişte contraargumente uneori chiar solide, ăla bun nu mai e chiar aşa de bun pentru că ăla negru i-a cam tras-o in câteva rânduri… şi tot aşa. Asta la talk-showuri. La emisiuni pe principiul “În gura presei” sau “Cronica Cârcotaşilor” e mai simplu. Măcar acolo se aruncă săgeţi numai dintr-o direcţie şi nu se transformă emisiunea în circ ci în “pamflet”.
Până la urmă nu există rău absolut. Cum nu există nici adevarul absolut. Există neputinţa de a evolua, frustrarea generată de neuptinţă şi involuţia generată de frustrare. Un cerc vicios care are la bază o mare problemă. Educaţia.
Suntem atât de dependenţi de “global” că până la urmă ne dăm seama că acest global este o entitate în sine, care ne inghite, nu pe care îl formăm. Ar trebui să ne dăm răspunsuri coerente, viabile, să ne asociem cu oameni cu păreri asemănatoare şi să acţionăm! În linii mici şi clare. Doar aşa putem modela globalul! Cu schimbări mici şi perseverenţă. Iar asta a fost o concluzie. 
Comments (1) »
E usor sa se asocieze oamenii cu pareri asemanatoare, e cale multa pana la actiune! De ce? Din comoditate. Din faptul ca e usor de spus, dar greu de facut. Foarte putini actioneaza si pana la urma si unii dintre aceia se lasa invinsi pentru ca se vad singuri in actiunea lor. Iar acei cativa care raman in final se numesc martiri. De la evenimentele din iunie ‘90 nu mai cunosc alti martiri.
Poate ca intervine si instinctul de supravietuire. If you can’t beat them, join them, de aceea globalul ne inghite. Dar speranta exista si iata un exemplu.
Vad ca citesti blogul lui Cabral, ai vazut cate initiative de binefacere a avut si a fost impresionant numarul de oameni care au raspuns apelului. Uite ca acelor oameni nu le-a fost greu sa coboare 10 minute din birou sa mearga pana la cel mai apropiat sediu de banca (oricum sunt la fiecare colt de strada) si astfel, prin gestul lor, sa schimbe soarta unui semen. Iata ca acesti oameni au actionat in linii mici si clare si cred ca si altii li se vor alatura.