Artistul şi cheile – Partea a 4-a – Creaţia

“Cheia nr. 4″

Intrarea în cetate Îi aştepta prietenoasă paşii. Agitaţia din jur ce venea după liniştea tămăduitoare, Îl făcea să se simtă acasă. Oameni zâmbitori din dughenele cu bunătăţi, femei cu ulcele, vraci cu ierburi vindecătoare şi neguţători de carte, salutau luminos trecerea Artistului pe lângă ei. Făcu dreapta pe lângă brutăria ce emana chemarea către plăcerile copilăriei şi se opri lângă tejgheaua cu flori. Scoase monedele strălucitoare din buzunar şi le întinse Femeii. Căută puţin cu privirea în curcubeul înmiresmat şi se opri asupra glastrei cu “Delphinium bakeri”. Albastrul aprins ce încerca din răsputeri indigoul i se părea de departe cea mai bună alegere. Luând floarea în mâini începu să-i adulmece parfumul. “Da, gândi EL. Este exact ceea ce-mi cere!”
- Artistule dar de data asta este mult prea mult! Adică, … şi de data asta. articulă Muza uitându-se stupefiată la bănuţii din palma sa.
- Şi eu am gândit acelaşi lucru când i-am primit! răspunse Creatorul mimând un gest de rămas bun.
Mai făcu un scurt popas la prăvălia cu mirodenii, de unde cumpără seminţe de anason şi începu să urce cărarea ce se ivea printre florile de mac.
Casa în care locuia El se găsea pe Dealul Dorului, cam la trei sute de paşi de târg, încastrată în colină. Drumul ce ducea la uşa principală se bifurca în dreptul prispei, ocolind casa şi urcând pe dealul care-i ascundea acoperişul, lăsând liber un ochi de sticlă cu diametrul de vreo cinci coţi, prin care puteai privi înăuntru. Iarba aromată ce creştea aici nu se prea găsea în vreun alt ţinut iar unele albine făceau un drum şi de câte zece ceasuri ca să culeagă nectarul din florile de pe cornişă. Specii de insecte nemaiîntâlnite şi pomi cu fructe exotice făceau din acest loc minunat, fructul mult dorit al Ţinutului Verii Veşnice.
Ajuns în atelierul plin de culori şi unelte inventate, Artistul scoase Creaţia şi o aşeză în locul pe care îl concepuse special în perete. Luă mojarul de pe bancul de lucru şi zdrobi seminţele împreună cu câteva petale albastre şi suculente. Adăugă 2 picături dintr-un ulei portocaliu pe care îl luă de pe raftul cu sticle multicolore, şi începu să amestece licoarea vâscoasă adulmecând-o. “E perfectă” gândi El. Înmuie o pensulă subţire în substanţă, şi începu să O completeze cu nuanţe de ocru. Creaţia era singura ce reuşea să satisfacă toate simţurile omului ce venea să o perceapă. Sistemele complicate realizate de Artist aveau darul de a emana parfumuri speciale însoţite de sunete ce uneori aduceau a muzică de harpă, alteori a voci nedesluşite, iar culorile atent alese îşi schimbau nuanţele într-un joc conceptual foarte greu de înţeles însă extrem de hrănitor pentru suflet. Creatorul îşi luă Opera în mâini şi o întrebă în gând: “Eşti gata, Odorul Meu?”. Într-un mod straniu şi înţeles doar de El, Aceasta îi răspunse: “Ar mai trebui uşurare!”.
Artistul aşeză Creaţia la locul său şi îşi îndreptă simţurile înspre ea. Văzu o furtună şi un vas. Oameni ce se zbăteau pentru viaţa lor şi ochi nepucincioşi care cereau plângând îndurare. Simţi gustul apei ce le inunda plămânii şi auzea ultimilie lor rugi. Apoi linişte. Soare, nisip, gemete de uşurare. Rămăseseră puţini dar erau teferi. Liniştea surdă din jur le mângâia tâmplele, oferindu-le Şansa îndelung cerşită.
Creatorul plângea. Tristeţea pierderilor şi bucuria celor salvaţi, îşi disputau locul în inima Sa. Bucuria şi Tristeţea erau un singur corp. “Da, îşi spuse. Mai trebuie uşurare!”

– VA URMA –