Artistul şi cheile. Partea a 3-a – Isteţul

“Cheia nr. 3″

- Trist? Aşa consideri, că sunt trist? Ochii Săi tăioşi păreau să ceară imperativ, un răspuns.
- Ce ştii dumneata despre tristeţe? Când ai fost ultima oară trist şi mai ales ce foloase ai tras de pe urma ei? continuă El în aceiaşi nuanţă.
Mimica atotştiutoare a Străinului luă o formă incurcată. Încercă să dea un răspuns, sau măcar să afirme ceva, dar pur şi simplu nu se putea aduna să o facă. Artistul avea darul de a te face să te simţi ca şi cum în faţa întregii lumi, atunci când ar urma să susţii cel mai important discurs al tău, cureaua pantalonilor ţi s-ar desface brusc, lăsându-te în izmene în faţa întregii audienţe.
- Tristeţea este hrana de bază a artistului, cea fără de care profunzimea ar fi doar un biet pui de rândunică ce ar învăţa să zboare în jurul unei tornade.
Definiţia hotărâtă, spusă dintr-o respiraţie, venea din spatele Străinului, de la câţiva paşi. Isteţul purta o pălarie neagră, mată şi un sacou gri, croit dintr-un material scump şi subţire. Unghiul sub care îşi ţinea capul nu lăsa privirile curioase spre a-i citi expresiile de pe chip. Ajuns în faţa Creaţiei, îşi scoase pălăria şi începu să o contemple. Ridică mâna la nivelul ei, mimând gestul cu care însetatul muribund încearcă să ajungă la plosca Fetei Morgana.
- Este divină, chiar şi aşa neterminată! spuse el întorcându-se către Artist.
Ajuns lângă El, Isteţul scoase din buzunarul drept câteva monede de aur şi, ajutându-se de ambele mâini, Îi strecură în palme obolul.
- Este mult prea puţin faţă de recunoştiinţa eternă pe care ţi-o port. De fiecare dată când ajung lângă Munca Ta mă lepăd de toate neajunsurile mele sufleteşti, iar asta Ţi se datorează in totalitate.
Isteţul înclină din cap, rămânând căteva secunde cu bărbia proptită în piept, ţinând încă palmele Artistului.
- Eu îţi mulţumesc, zise Creatorul făcând acelaşi gest al capului şi retrăgându-şi mâinile. Vârî apoi în buzunarul găurit al mantalei bănuţii strălucitori.
- A venit timpul să merg către casă, deşi in fiecare zi imi este greu să mă despart de locul acesta. Are o incărcătură specială! continuă El şi făcu un sumar al imprejurimilor din priviri.
- Permite-mi să-ţi spun că încărcătura pozitivă se datorează la rândul ei tot dumitale, grăi pios Isteţul.
- Cu siguranţă! întrerupse Străinul vorbele de preamărire ce i se păreau cam exagerate.
Isteţul privi omul pe lângă care trecuse, remarcându-i tonul ironic. Începuse să-i placă reacţia oamenilor care îl vedeau pentru prima oară. Toţi făceau preţ de câteva secunde, ochii mari şi apoi încercau să-şi ascundă contrarietatea evidentă. Era conştient de faptul că arăta a june de 20 de ani, deşi glasul, hotarârea şi tonul îţi lăsau impresia unui sexagenar.
“Ce drăcie!” gândi Străinul. “Un copil cu glas de om bătrân…”. Remarcă şi gustul vestimentar al Isteţului care nu avea cum să aparţină unui holtei pârguit.
Artistul, terminându-şi atent de impachetat Opera, porni panta abruptă salutând calm cei doi oameni. Fusese una din zilele obositoare dar plină de sevă, care dădeau deplin sens prezentului şi a zilei ce avea să urmeze.

– VA URMA –