Artistul şi cheile. Partea a 2-a – Muza.

“Cheia nr. 2″

Muza se întorsese exact aşa cum a promis. În fiecare zi la ceasul al cincilea al după-amiezii, atunci când oamenii incepeau sa se mai împuţineze. Astăzi părea mai obosit. Adevărul este că în ultima vreme se vedea o inrăutăţire a stării Lui de spirit. Şi era din ce în ce mai tăcut.
- Bine te-am găsit! Am venit prea devreme? întrebă ea observând undeva în stânga Străinul.
- Nicidecum! Artistul zâmbi.
Străinul O sorbea din priviri. Încrâncenarea cu care privirea lui insista să bruieze legătura dintre Ei, birui în cele din urmă. Muza înclină uşor capul în semn de salut, făcându-l să jubileze vinovat pe interior şi să zâmbească luminos şi cordial la rândul său.
- Acum înţeleg, işi ridică glorios el sprânceana stângă. Creaţia îţi este închinată.
“Aşa se pare…” gândi Ea, deşi nu i se părea ceva evident. Venea mai mult de dragul Artistului. I se părea interesant cum Îi plăcea să O privească minute în şir, tăcut şi concentrat. Apoi o îmbrăţişa dependent la final şi se întorcea brusc la treaba Lui de până atunci.
- Da, aşa este! glăsui Ea cu voce tare. Îşi îndreptă simţurile către Creaţie deşi nu percepea nimic. Se prefăcu încântată şi mimă o adulmecare visătoare.
- E fermecătoare! continuă Ea
- Nu e terminată… murmură ca pentru sine El.
Artistul se ridică de pe bolovanul pe care stătea şi scurtă din două mişcări distanţa dintre Ei. O îmbrăţişă puternic, fără respiraţie, eliberând-o treptat până în momentul în care, cu privirea plecată se întoarse la locul Său.
Minutul pe care îl petrecea Muza descumpănită, o surprindea de fiecare dată la fel de tare. Ce trebuia să facă? Să-şi ia rămas bun? Să întrebe ceva? Ca şi până acum, trăgea aer în piept, şi exact când urma să Îi vorbească, se rezgândea întorcându-se de unde a venit. Nu putea să-I ceară nimic. De fapt lumea venea să perceapă Ceva ce o elogia pe Ea, şi pentru asta pur şi simplu nu făcea nimic. Trebuia doar să fie acolo atunci când se înţeleseseră şi atât.
- Mâine va fi gata! continuă Artistul după o pauză în care nu se auzise decât susurul râului din spatele bolovanului. Sper să îţi placă!
- Cu siguranţă! minţi nevinovat Femeia.
Era nedrept să-I spună adevărul. Prea multă lumea venea să-I perceapă Creaţia şi nu se cerea ca Ea să strice acest lucru printr-o comportare necuviincioasă. Practic Ţinutul Verii Veşnice depindea ca stare de spirit de Artist. Ce avea să spună lumea dacă tocmai Muza se îndoieşte de frumuseţea Creaţiei? Toţi şi-ar fi dat coate şi probabil în târg, vânzarea ei de flori ar cunoaşte o scădere dramatică. Nu. Lucrurile trebuia să rămână la fel. Îşi netezi părul negru şi ondulat, pornind pe panta abruptă înapoi către cetate.
Străinul privea cum Artistul, absent şi contemplator scruta zările de partea cealaltă a râului. Era un apus împăciuitor şi portocaliu, zgâriat din când în când de stoluri mici de păsări. Adieri fine şi răcoroase de vânt încercau fără izbândă să-I netezească părul răvăşit, înrăutăţind deranjul şi sincronizând pletele Omului cu mişcările în valuri ale ramurilor de măceş.
- Dar de ce eşti aşa trist, Artistule? întrebă Străinul dregându-şi glasul?
Creatorul întoarse capul, uitându-se la el ca şi cum îl vedea pentru prima oară.

– VA URMA –